You are currently browsing the monthly archive for Septembrie 2007.

Love me like a wolf, like a river,
Till the night ends, flow through my arms.

Dawn for me, as the raging, burning sun,
Breaks loose from the starry chains.

Do this creation once again, whisper for me
Wonders and fortunes to live by
Never end. never become
Part of this Universe – or I will rest still and perish.

With my hand, draw your body on a canvas of paper,
Life flowing through my fingers,
Death waiting at the edges of the painting.

Won’t you capture this moment for all time? Won’t you…
Find the true image in your memory –
Us, running through the field, with wolves and flowers,
Crying, embraced, gentle, with no tomorrow to die for.

Citește restul acestei intrări »

Norii s-au rupt si pe fiecare picatura care se izbeste de fereastra calda, cele doua lumini delicate, aflate langa geam arunca o noua nuanta, pastelata si cristalina, de durata unei clipiri din ochi. De sub odaia ce licareste fantomatic de zecile de lumanari in asteptare, se aude zgomot de petrecere, un taraf de nunta si voci pitigaiate ciripind mai tare in vacarmul departat.
Mai aproape este insa ploaia, care cade furios si necontenit, vrand parca sa strapunga acoperisul de lemn si geamul colorat si sa stinga flacarile obraznice, imperturbabile.
Oglinda mare de langa pat sclipeste si arunca umbre si lumini pe perete. Privind atent in ea, barbatul trece bratul pe o traiectorie lina, din ce in ce mai aproape, deasupra unei lumanari aflate in fata lui – pana cand flacara ajunge la el in palma. Strange din dinti cand flacara se subtiaza si se alungeste, pipaindu-i jucaus pielea.
Apoi, cu un gest taios, culege lumanarea ca pe o floare si o aseaza intre sanii femeii, apropiindu-si obrazul de flacara, privind-o in ochi, stiind ca lumina lumanarii sclipeste in ochii lui si o orbeste pe ea in acelasi timp. Ea il apropie de trupul ei si ii apuca mana cu care el tine lumanarea, conducand-o incet catre chipul ei. O picatura de ceara se prelinge transparenta si fierbinde ajungand in locul unde cele doua maini sunt stranse impreuna si parcurg cu delicatete obrazul ei. Mainile se opresc in dreptul buzelor ei pentru ca ea sa sarute degetele lui unul cate unul, savurandu-le ca un degustator de vinuri alese.
Trupurile lor se cauta, cu un tremur usor, de dorinta si nerabdare, sau poate doar o iluzie din licarul lumanarilor, in timp ce chipurile lor se apropie, fara sa se mai priveasca, intr-o clipa de inefabila gravitatie.
Ploaia se inteteste, zdrobindu-se neputincioasa in jurul camerei lumanarilor tulburate de rasuflarea dezordonata care razbate dinspre sarutul vegheat de printesa minusculelor lumini.

Citește restul acestei intrări »

Dear Nel Jia,

I keep remembering wild, unconnected images of you. They flash in my eyes when the sky lights up with flares. I remember the day we spent in Chengdu, high on the mountains, the fruits with jelly we ate at the summit, the summit itself in all its glory, with us on top of the world, looking down on the gorges and the cliffs and the creeks and the clouds. There we were, touching the sky and talking philosophy, religion, about life and about death.

Citește restul acestei intrări »

Asculta.
Mesa se termina. Pe ultimul acord
O aura scanteind paraseste catedrala
Razele ei si umbrele noastre toate impletindu-se.

Timpul este azi.
Iscandu-se si potolindu-se cu veselie copilareasca,
Viscolul ne poarta –
Iubindu-ne si departandu-ne, in durere si in imbratisare
Eliberati si amortiti de atata frumusete.

Timpul este ieri. Unde briza efemera, staruitoare, cenusie
Ascunde stralucirea si viata.

My dear Nel Jia,

I love you. I have had the chance only so rarely to tell you and I think that once I return, I will hate this war if only for this reason: so much time has passed and you haven’t heard these words from me. I went into the foxhole to catch some sleep yesterday morning and I realized how gentle and precise my whole body was moving, so I don’t wake the other two who were asleep. I realized how many wonderful gestures and touches and caresses are somehow, by a divine gift, sheltered in me – and now they are wasted because I am here to crush and to obliterate, instead of giving happiness and pleasure.
We’ve held our position near Saynshand, but we lost more than half of our men. We were ordered to retreat to the forest until the third army tank divisions arrive. I’m the last scout alive in our unit, so I’ll go alone into town tomorrow to zero in a tactical nuclear strike.

Citește restul acestei intrări »

Masina se opreste intr-o pata de umbra, langa o cladire inalta care ascunde luna plina si lumina felinarelor de pe drum. Farurile se sting, iar lumina de veghe se intuneca incet, astfel ca daca ai fi foarte, foarte aproape de masina, singurele centre de culoare si lumina ar fi cele doua perechi de ochi, unii verzi, altii caprui, aureolati de irisul deschis la culoare si fosforescent. Dar cel mai probabil ar fi greu de surprins si acestia, fiindca sunt inchisi, pentru a putea lasa cele doua guri sa se intalneasca si sa se simta cu dorinta si curiozitate. Masina se clatina imperceptibil in intuneric atunci cand pasagerii sai ocupa locurile din spate si deplaseaza scaunele din fata pentru a face mai mult loc. Metalul oazei nestiute ascunde iscusit umbrele bratelor, intensitatea tremuratoare a miscarilor – elegante, agere, ca undele oceanului, cutreierand harnice. Iubind, nevazuti, ei gaseau refugiul inimilor. Pe geamul lateral se formeaza o urma rotunda, argintie de abur, o urma de rasuflare, care se extinde acoperind treptat jumatate din geam. El o aseaza pe ea cu spatele pe bancheta si, trecand deasupra, deseneaza jucaus ceva cu degetul pe geamul aburit. Ea rade si il saruta.
Curand, aerul din masina inchisa ermetic lasa pe toate geamurile argintul aburului, si daca ai fi foarte, foarte aproape, daca ai putea atinge metalul masinii, ai simti in el vibratiile si sunetele ce se petrec inauntru. Si la un moment dat, de pe un geam s-ar prelinge o picatura de apa condensata, lasand o dara de transparenta, prin care ai putea vedea imbratisarea care-si transmite vibratia prin metal si prin aer, ai vedea trupul ei arcuit care conduce un moment electric catre creier, catre toate terminatiile corpului, catre ochii inchisi strans care asteapta si catre gura intredeschisa care n-ar vrea sa geama pentru a nu da de gol ascunzatoarea perfecta. Ai vedea chipul lui, strans lipit de sanul ei, si daca ai fi foarte, foarte aproape, la el in suflet, ai vedea si zambetul fericit, incredibil de fericit, pe care-l ascunde el langa inima ei.

Citește restul acestei intrări »

Please read this only if you’ve heard Mozart more than in mobile phone ring tones, soap opera and spelled.
This is not about the happy bells of wedding, about kissing under the mistletoe, or any other practical combination between bells and kisses. And Ludwig Van is a piece of subtle humor, arising from assimilating the nobility particle „van” with a middle name, American style. He does not play for Real Madrid. Never has.
Also, Paradise is not a word of Hawaiian origin. It comes from pairidaēza, a word in Avestan, a Persian ancient language – it means a wall around a garden. Like most walls, it is supposed to keep something in and someone out.

If you feel you’ve missed some of the information revealed here, please, PLEASE, do not hit the „Read more…” link.

Citește restul acestei intrări »

Dearest Nel Jia,

I had two days of calm before I was airdropped near Saynshand. Vassily died a few feet away from me – a bomb shell from the city limits artillery. I thought – we always hide behind probabilities, we say it’s unlikely to be hit by a bus in Petersburg, or by a brick falling from a roof, that only one in a million would suffer such things. But out here, it’s not one in a million, it’s one in ten, and we’re those ten.

Citește restul acestei intrări »

Deroude: E randul meu. E randul meu sa lovesc in lumea care nu stie si nu vrea sa afle, e randul meu sa ma simt nefericit pentru ca sunt victorios si-mi pare rau pentru cel invins, sa fiu fericit ca am fost infrant si invingatorul imi intinde mana cu noblete si prietenie. E randul meu sa ma privesc in oglinda si sa inteleg ce vad. E randul meu sa tac, atunci cand ar trebui sa urlu salbatic, sa surad amuzat cand ar trebui sa nu am suficiente lacrimi si sa mangai cu aerul ce incojoara degetele mele infiorate atunci cand ar trebui sa lovesc ucigator cu otelul unui pumnal.
E randul meu sa daruiesc, sa fur, sa sper, sa ranesc, sa fug, sa rad, sa alerg, sa alerg cu lupul meu alaturi, sa ascult. E randul meu sa derulez o clipa cu incetinitorul, chiar daca e aceea in care gonesc fara discernamant, cu acceleratia la podea, lasand ochii si mainile mele sa-mi decida viata, periferic, marginal.
E randul meu sa fac pe cineva fericit.

Citește restul acestei intrări »

Of dormant Claire I dream and crave.
If I were brave
I’d tell her too –
That since she’s been asleep
The flowers grew
And bent upon her grave.
The flowers grew
With roots so deep –
They almost touch her in the sleep;
I’d die to touch her. And I fear
That every day may bring my end
And I will bend
Like flowers on her tomb
And then, once more we’ll hear,
The falling rain, outside our room.
At night, as in a grave
I see the light: shaped like a frozen wave
And shaped like her, my frozen dear.
Of dormant Claire I dream.

Woland: I’ll tell you, anyway you look at it, this is the most delicious plot I’ve ever seen. Let me make a few points in support of that: one – Baron Scarpia dies an old man, in his quarters, by the hand of a beautiful young woman whom he, arguably, loves; Mario Cavaradossi dies a young man, in a prison tower, gunned down by a firing squad. Scarpia scores.

Citește restul acestei intrări »

Bene Gesserit’s litany against fear (from Frank Herbert’s Dune)

I must not fear.
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone there will be nothing.
Only I will remain.

I fear the sky will fall. That is all. Like Caesar’s Fifth Legion, Alaudae, the Larks.

Citește restul acestei intrări »

Înainte de a te trimite departe…

Îmi spuse iarăşi Mâine să mă întorc la Azi,
Iar drumu-i fără urme, printre aceiaşi brazi;
Si-n mijloc, in speranta ca eu nu am uitat
Crestea o creanga rupta dintr-un picior de pat.
Şi chiar la capăt, luna, striga „Te vreau”! de zor,
Alunecand ‘nainte si inapoi pe-un nor.

Concluzia-i că iubirea e oarbă şi mai şi
Când are-n plete-o floare şi-aşteaptă să nu vii.
Si fiecare noapte e glasul unei vieti
Ce pentru tine rade si cântă, să te-mbeţi.
Sa fiu acolo-as vrea cand te indrepţi s-apui,
Si cerul iute-nchide geana lui.

Ba încă, într-o seară, pe când mă tot privea
Fiinta care plange şi, de sub cer, o stea,
Mi s-a-ntâmplat să-mi cânte o mierlă mai de soi
Cum că te completeaza de ieri trei vorbe noi.
Atât de multe, bietul de mine, că nu ştiu
De-s eu in toate cele, de-s treaz ori chiar de-s viu.

Citește restul acestei intrări »

War. War never changes. (catch phrase from „Fallout 2”)

I wish there was a war going on, a great war – somewhere I could fight, because there’s so much to fight for.

Then I could be out there, in the front line, my life holding on to defend the one I love at home. It wouldn’t matter were home is, or whether she loves me back, or whether she wishes that I live or die. Or whether she cares at all, or even knows who and where I am.

I know it’s dumb, cynical, inhuman to want something like this, but I am certain I would have the will to go through it – there’s so much strength in me she didn’t have a chance to see, so much longing and desire I didn’t have the chance to let loose – and I’m also sure that I would carry her picture as my own Lili Marleen, as my love eternal, knowing that in war, „eternal” can mean until the next falling bomb shell. That would be an uncertainty that I’d be able to live with. That I’d happily live with.

It would be a fine way to go, too. If tomorrow never comes, you know that Lili Marleen is waiting underneath the lantern, back where you were once happy.

Deroude: NU INTELEG!! Ia urmatorul scenariu: clanul meu ma constrange sa-i respect o hotarare pe care eu o consider arbitrara si care imi provoaca nefericire si imi ingradeste in mod violent libertatea. Ma invart ca un tigru in cusca, ma izbesc cu cruzime de barele ei, pana sangerez si ma dor toate oasele, si deodata cineva se apropie sa ma ajute, PE MINE, TIGRUL!! Ca si cum as avea nevoie EU de ajutor. Dar am nevoie, pentru ca e fie acel ajutor, fie cusca. Necazul e ca, desi cel ce vrea sa ma ajute nu cere nimic in schimb, eu, tigrul, trebuie sa-l rasplatesc cu ceva si la indemana e sa-i ofer prezenta mea superba, maiestuoasa, pentru a-i imbogati viata si a-l face mai fericit si mai implinit. Care, imi spun eu, in sinea mea de tigru, e o prezenta fatarnica, mincinoasa, pentru ca eu nu simt nici o dorinta sa-l fac mai fericit si mai implinit, sau sa-i imbogatesc viata: deci ar fi ca un targ intre doua lucruri pentru care nu ai voie sa ceri ceva in schimb, care trebuie sa fie inerent dezinteresate.
Ei bine, poate sunt eu diferit de tot restul lumii, defect, aberatia, dar eu, tigrul Deroude, l-as FOLOSI cu josnicie si in deplina constiinta pe cel care ma ajuta, as stoarce de la el si ultimul strop de omenie, m-as agata de el cu ghearele si coltii si in cele din urma l-as ucide ca sa-i devorez trupul daca ar fi ultima resursa. Orice, numai sa nu ma tarasc supus, privind din cusca cum clanul, sau oricine altcineva, imi conduce viata.
Si hai sa vorbim de viata, daca tot veni vorba. Zici, profesore, sa nu visez la lucruri imposibile, pentru ca aceasta e viata reala. VIATA REALA? Iti spun eu ce e viata reala: e firul ala alcatuit NUMAI din lucruri imposibile pentru care te bati pana cazi lat, pana cu ultima farama de vointa nu mai poti misca nici un muschi pentru a te ridica si a sari la bataie din nou, pana cand nici macar sa te dai batut nu mai ai vlaga si te tarasc de pe ring in semiconstienta. Altfel e viata reala a celorlalti, care te invata ce e aia „viata reala” ca nu cumva sa o incerci si tu. Si e al dracului de placut sa vezi cum fraierul te crede si face cum vrei tu ba chiar iti saruta mana ca l-ai ferit de cine stie ce primejdii.
Chiar, profesore, cum crezi ca face clanul meu chestia asta? Cum isi creste clanul meu copiii, ce naiba le pune in lapte, cum ii dreseaza? CUM NAIBA REUSESTE SA LE IMPUNA SA-SI RUPA SUFLETUL DIN EI CA SA SE SUPUNA, SI CEA MAI MARE SALBATICIE – SA AJUNGA SA CREADA CU SINCERITATE CA A FOST DECIZIA LOR!!!!
Cata putere iti trebuie ca sa rupi vointa unui tigru, incat sa zaca neputincios, desi are in trup vigoarea si forta de a muta si muntii, desi are in minte vise si aspiratii, desi vede in fiecare noapte campiile verzi si copacii razleti ai savanei si se trezeste apoi dimineata pe fan putred in cusca in care abia se poate intoarce???
Sunt idealist? EU??? Nu, profesore, iti spun eu ce sunt: sunt individul ala caruia VOI i-ati spus mereu in ce sa creada, bazandu-va pe faptul ca va fi superficial, ca si voi, si va inceta sa creada in mod natural, dupa o vreme. Dar oricat l-ati lovit si l-ati indepartat de obiectul credintei lui, el s-a incapatanat sa continuie sa creada. Sa creada ca Mos Craciun te poate face fericit, ca exista Dumnezeu si ca ne iubeste pe toti, ca exista dragoste si ca atunci cand cineva iti spune ca te iubeste, cu siguranta acel cineva vrea sa iti fie alaturi la bine si la greu pentru totdeauna.

Nuclear power. When a heavy atom undergoes nuclear fission it breaks into two or more fission fragments. The fission fragments consist of atoms more lightweight than the original heavy atom. The sum of their masses do not precisely equal that of the heavy atom, even while accounting for the incident neutron. The difference (mass difference) consists of ejected neutrons and the release of binding energy. The neutrons leave the reaction at high speed, and may collide with other heavy atoms in a phenomenon known as „fission capture”. This could result in nuclear fission, forming the basis of a chain reaction. (Wikipedia)

There are very few powerful phenomena in the world and in our lives in particular that do not form chain reactions. It is for this reason that they (and ourselves) are so incontrollable and, in essence, beautiful. There is nothing, nothing in the world that my mind desires more, right now, than an answer. Yet, for all my certainties, I will keep asking questions („With quiet questions I find in my dreams / I play on the stage of all beings”).

Citește restul acestei intrări »

I walk alone

Love is my shrine and my battle armor
And my answer to all troubles is you –

Joyous and neat, entangling.

Like the desire to please the gods,
Like a kiss while adrift, dreaming
Like me, the lone walker, the essence
Of how you define „forever”.

O aura navigand ametitoare
Strabate valurile catre larg
Oceanica si ravasita, lasand intuneric in urma.

Apele se strang in jurul ei
Vorbindu-i cu toate glasurile din lume
Erotic si razboinic, precum in aceeasi fiinta
Fericirea si Durerea ar fi fata in fata
Ascutisul sabiilor sclipind,
Nebunia sufletelor masurandu-si.

Cerul incarcat de nori se destrama
Irisul lunii patrunzand prin fumul sfasiat.
Ultimul strop de lumina se-ascunde
Lupta se stinge, pe trupul victoriei suave
Linistea somnului dulce se lasa.

Asculta strigatul dorintei, in gloria ei, cu armele insangerate si ochii stralucitori!

As I’ve figured this big scheme of things, which I analyze and contemplate every day with increasing admiration – there is a network of interactions between all of us and this world, leading to each and every event. It’s not destiny or anything like it – you can try and experiment on it, like you’d have a dashboard with buttons and you don’t have a clue what they do. You just push them and notice some LEDs color up and hear noises. Thing is, when you do that with real actions in your life, there are two worrying effects – one, you don’t get to undo the stuff you’ve done and two, the effects don’t pop up immediately, they can take years.
But the really fun thing you should try is see if you can put together a theory, a scenario that fits perfectly into a given known situation – a scenario that could’ve lead to that point in time where you stand and analyze.
Here’s my chain of events: the setting includes me writing this and the girl I love, who’s about a hundred miles away from me, listening to a certain tune that she likes and I loath – my subject, that is.

Citește restul acestei intrări »

Lie with me, wild soul
Over the waves of blizzard,
Violently rushing through my dream.

Electric whispers flicker as the night
Nests sweetly between us,
Echoing in our mouths –
Valleys and mountains away,
Eons across the void,
Reaching from the never ending distance.

Clear drops of rain
Hop across the warm lake
Appeasing my wild soul to sleep –
Nude and smiling as a victory statue,
Giving me strength for another lifetime.

Empires battle on in my great dream
Shining their arms and singing their ballads.

Deroude: Dimpotriva, profesore, libertatea nu este o forma pasionala, salbatica. Este probabil cea mai lasciva si mai decadenta situatie pe care ti-o poti imagina intr-un atrium de marmura din Roma imperiala, in care poti deslusi in semi-intuneric silueta mea si a ei. Ma simt liber doar cateva fractiuni de secunda – cand o tin in brate si, in timp ce facem dragoste pe blana unui lup cenusiu, langa havuzul din care izvoraste apa calda, aburind, ea apuca cu dintii un bob de strugure din mana mea si, tinandu-l in dinti, inchide ochii strans pentru acele cateva fractiuni de secunda. Ma simt liber atunci pentru ca nu apartin nimanui, nu sunt prada nici unei senzatii, ori trairi care in esenta sa-mi fie inferioare, nici unei pasiuni – ci pur si simplu sunt un creator care are puterea de a schimba esential fiinta de langa el, fiinta care in acel moment traieste unul din acele momente filmate cu incetinitorul si are o clipa de speranta – poate se opreste de tot timpul si ramane indefinit suspendata acolo. Acela este momentul de libertate.

Salbaticia este in bataia inimii si in urletul valurilor de sange care se napustesc prin toate arterele, prin toti muschii, atunci cand acestia imbratiseaza, cu infinita blandete si delicatete, pentru a provoca, nu pentru a astampara setea. Pasiunea nu este in potrivirea perfecta, ci in cautarea perpetua, in explorarea cailor pe care se poate prelinge un fir subtire de sampanie pe un trup amortit de placere dar infiorat de dorinta – prima data, a doua oara, a treia oara…

Citește restul acestei intrări »

Woland: Alege un om la intamplare. Strecoara-i indoiala in minte si ce face primul lucru? Cauta in trecut. Oamenii nu-s capabil sa judece pe baza informatiilor din prezent si nu accepta in ruptul capului ca ceva din trecutul lor ar putea fi eronat. Ergo, cu cat au mai multe experiente din trecut, cu atat considera ca sunt mai indreptatiti sa ia decizia in prezent pe baza acelor informatii, in locul celor pe care le au, vii, in fata ochilor. Odata trecute, judecatile lor sunt in mod necesar corecte. Toti se grabesc sa spuna ca daca ar trai inca odata ar face aceleasi lucruri, ar gandi la fel – ceea ce evident este imposibil oricum. Chiar daca judecatile lor din prezent invalideaza faptele lor din trecut, pe care le-au savarsit in urma altor judecati care la momentele respective li s-au parut valide, nici macar aceste contradictii nu-i determina sa-si schimbe perspectivele.

Intr-o lume perfecta, nu ar trebui sa existe un cuvant pentru a face dragoste. Acesta este unul din acele lucruri pe care, asemeni miscarilor din dans, oamenii le denumesc in mod voluntar, manifest, pentru a se putea referi la ele in mod impersonal si ipotetic – niciodata personal si direct, pentru ca nu este nevoie.
Citește restul acestei intrări »

Ultima mea problema filosofica existentiala (din seria celor care te lovesc cand stai pe buda): cum ar arata o civilizatie umana cu o cultura construita in intregime pe interpretarea perceptiilor (dusa la extrem)? Cu alte cuvinte, daca totul in cultura respectiva ar consta in perceptii, acestea fiind unitatile de baza ale artei, religiei, politicii, societatii, etc. Sa fiu mai explicit: unitatile noastre de baza sunt ideile, care reprezinta modele abstracte ale lumii in care traim (e.g. electron, bunatate, femeie, Mesia, masina, iunie, sapte, director adjunct, etc.), pe baza unei ontologii pe care o invatam si o intelegem. Daca unitatile de baza ar fi perceptiile, atunci ontologia ar fi alcatuita din clase perceptive (e.g. curent, placut, delicat la atingere, credinta, viteza, caldura, mult / putin, supunere). Ar fi zi pana se face noapte, si vara pana incepe sa ploua. Ar avea si ei zei, pentru clasele cele mai importante perceptive. Zeul caldurii, zeul frumusetii vizuale, zeul omorului in bataie, zeul masajului. Printre altii, sunt convins, de exemplu, ca ar exista un zeu al sarutului, cu un cult intreg in jurul lui – pentru ca, asemeni altor concepte care in lumea noastra sunt zeificate, si acesta este dialectic, echilibrat si arhetipal, adica ne este comun inconstient tuturor, de la Quasimodo pana la Mata Hari. Sa botezam acest cult Zen-Sarutul.

Citește restul acestei intrări »

In fields of rye, I watched her sing
And dance around the moonlight ring –
As brilliant as the summer dew
And joyous, as the blissful few
Who hold the sky upon their wing.

In wondrous fields, I felt her wring
My life out with her kiss and bring
Me down from grace, blind, as I flew
In fields of rye.

Her steps, as rubies on a string,
I followed, wishing I could cling
To every instant – and I knew
They’d end, as sure’ as the wind blew
The fleeting, brightly colored Spring,
In fields of rye.

Citește restul acestei intrări »