Ultima mea problema filosofica existentiala (din seria celor care te lovesc cand stai pe buda): cum ar arata o civilizatie umana cu o cultura construita in intregime pe interpretarea perceptiilor (dusa la extrem)? Cu alte cuvinte, daca totul in cultura respectiva ar consta in perceptii, acestea fiind unitatile de baza ale artei, religiei, politicii, societatii, etc. Sa fiu mai explicit: unitatile noastre de baza sunt ideile, care reprezinta modele abstracte ale lumii in care traim (e.g. electron, bunatate, femeie, Mesia, masina, iunie, sapte, director adjunct, etc.), pe baza unei ontologii pe care o invatam si o intelegem. Daca unitatile de baza ar fi perceptiile, atunci ontologia ar fi alcatuita din clase perceptive (e.g. curent, placut, delicat la atingere, credinta, viteza, caldura, mult / putin, supunere). Ar fi zi pana se face noapte, si vara pana incepe sa ploua. Ar avea si ei zei, pentru clasele cele mai importante perceptive. Zeul caldurii, zeul frumusetii vizuale, zeul omorului in bataie, zeul masajului. Printre altii, sunt convins, de exemplu, ca ar exista un zeu al sarutului, cu un cult intreg in jurul lui – pentru ca, asemeni altor concepte care in lumea noastra sunt zeificate, si acesta este dialectic, echilibrat si arhetipal, adica ne este comun inconstient tuturor, de la Quasimodo pana la Mata Hari. Sa botezam acest cult Zen-Sarutul.

Practicile religioase din diverse culturi ale lumii noastre releva un numar de concepte cheie, prezente in majoritatea situatiilor. In primul rand reprezentarea zeului. Iisus reprezinta generozitate, bunatate, in toate icoanele. Buddha reprezinta echilibru. Marte reprezinta agresivitate. Care ar fi mesajul Zen-Sarutului? Dragoste? Nope, dragostea e o idee, nu poate fi reprezentata perceptiv (v-am prins😉 ). Ce simti cand saruti? Corect, niciodata acelasi lucru. Acesta sa fie mesajul? Diversitate? Pai bine, dar atunci cum stii ca saruti intr-o lume perceptiva, daca pornesti de la ideea ca niciodata nu e la fel? (Nu e o gluma, fara o abstractizare a conceptului, e foarte posibil ca fiecare sarut intr-o astfel de lume sa fie echivalentul, la scara desigur, al unei revelatii divine in lumea noastra). Oricum, probabil cel mai bine e sa reprezinti Zen-Sarutul printr-o forma totemica, asa cum e de exemplu poarta sarutului de Brancusi, in esenta doua fiinte imbratisate, reduse la esenta, poate doar doua perechi de buze. Inseamna ca Zen-Sarutul este o zeitate duala, in aceeasi masura in care crestinismul venereaza o trinitate, sau (poate mai apropiat) conceptul de Yin si Yang.
Practica religioasa a Zen-Sarutului trebuie sa se invarta in jurul perceptiei principale, creand in jurul ei o anumita teologie – care insa ar trebui sa fie mai mult empirica, pentru a ramane in aria culturala de care vorbeam, cu alte cuvinte pentru a nu abstractiza perceptiile si sentimentele. Pentru ca e in practica oamenilor sa impuna reguli, aceasta teologie ar crea fara dubiu un set de canoane (femeia nu saruta niciodata prima, daca se saruta femeile intre ele, trebuie sa poarte pe cap o tichie, este pacat mortal sa saruti o vaca, etc.)
Zen-Sarutul ar avea o carte de invataturi si de rugaciuni, din care credinciosii s-ar putea inspira si ar putea executa penitente pentru pacatele savarsite impotriva credintei lor (trebuie imaginata desigur o lista de astfel de pacate).
Ce mi se pare mie insa cu totul si cu totul exceptional in ce priveste Zen-Sarutul este ca, in aceasta cultura bazata pe perceptii, dualitatea sarutului este un substitut excelent pentru conceptele de femeie si barbat! Sarutul unei femei este practic la fel de indubitabil, de absolut ca si ideea de feminitate in sine. O persoana ipotetica ce nu cunoaste ideea de femeie, ii gaseste fara dubiu definitia necesara si suficienta in delicatetea, parfumul, gustul si in general fiorul sarutului ei – si asta nu doar in lumea imaginara in care totul se raporteaza la perceptii.
(Cu riscul de a-mi stirbi credibilitatea stiintifica, marturisesc ca mi-e mult mai greu sa explic cum anume ii defineste sarutul pe barbati. Posibil pentru ca, in general, nu-mi explic ce anume gasesc femeile, prin comparatie, atat de atragator in sarutul partenerilor lor – eh, sa zicem ca ma consider pur si simplu norocos de toleranta lor si incerc sa atrag atentia cat mai putin😉 ).
Zen-Sarutul ar fi foarte probabil o credinta sociala extrem de importanta, comparabila de exemplu cu cultul lui Isis din Egipt, care oficia casatoriile. Sau cu Ares din Grecia, care dadea auspicii pentru armatele pornind la razboi.
Desi initial am crezut ca nu e credibil, imi pun cu toata seriozitatea problema acum daca Zen-Sarutul ar putea fi o credinta monoteista, altfel spus daca are un raspuns la toate problemele cu care se confrunta oamenii – in asa fel ca o cultura ce se bazeaza pe Zen-Sarut sa fie viabila (i.e. daca raspunsul per se este: „ai o problema cu cineva, saruta-l”, e posibil ca o cultura vecina construita pe Zen-Bataie sa asimileze fortat in ceva vreme cultura Zen-Sarutului).
Insa daca privim din cealalta parte problema – care alta perceptie ar fi susceptibila de a evolua intr-un cult monoteist – atunci e foarte posibil ca Zen-Sarutul sa fie cea cu posibilitatile cele mai clare.