Woland: Pacatul este totusi un lucru subiectiv. Nu incape indoiala asupra acestui fapt. Un calau de meserie, care se considera un simplu functionar si ucide procedurat, formal, este de fapt mai putin pacatos decat un barbat care fura o bucata de paine, pentru a supravietui, insa calcandu-si pe suflet si luptandu-se cu sine insusi. E mult mai importanta constiinta pacatului, voluntariatul, decat fapta in sine. Faptul ca stii ca ceea ce faci e gresit si totusi duci actiunea pana la capat, in virtutea unor ratiuni superioare, este in sine substanta pacatului.
In egala masura, binefacerea este subiectiva. A arunca o suma infima unui cersetor nu este un lucru altruist. Vazandu-l cum se ploconeste si se umileste in fata ta, te simti superior, puternic, castigi respect in fata ochilor tai. Daca faci gestul suficient de public, castigi si admiratia fatarnica a celorlalti. Practic, nu daruiesti ceva, ci cumperi ceva. Totusi, nici daca faci un bine in sila, impotriva vointei tale, doar pentru ca asa e crestin, sau corect social – acela nu iti poate castiga vreun favor divin. Binefacerea adevarata este cea disimulata. Fa-i un bine celuilalt fara ca acela sa aiba ocazia sa-ti multumeasca si de fapt, daca se poate, fara sa afle vreodata ca tu i-ai facut binele. Sau, ceva mai subtil si mai elegant, fa-i binele ca o parte a unui subiect comun, general acceptat; fa ca binele tau sa para normal, pur si simplu l-ai ajutat ca asa s-a nimerit, oricine ar fi facut la fel, asa se face. In felul acesta, doar un observator foarte atent poate sa remarce ca in realitate tu cauti in mod voit ocaziile banale de a face bine si le inlantui pe cat poti, pentru a maximiza efectul. Acelasi observator ar intelege ca, facandu-ti din asta un mod de viata, ii faci si pe ceilalti mai buni, pentru ca le impui binele ca o stare de normalitate, de banal cotidian.

Variatiuni pe o tema din „Poetry Corner – Kryptology”: Superstiţii

Când fiica lunii suspina
Pe lacrima ei se însoară
Un zgomot cu-o umbră fecioară.

Când braţu-i palid închină
Privirilor genele strânse,
Se-aprind cărări printre valuri
Si luntrea se-avanta, purtandu-i
Plansul ei tainic.

Din umbră ochiu-i cuprinde,
Îi tremură tânăra umbra.
Si-n sufletul meu se-nfiripa
Din ramuri de pin si mireasma
De iarna o dulce-nserare
Când fiica lunii e tristă.

Si-n murmur de greieri, si-n farmec
De lume pierduta de vreme
Se-aduna tot roiul de zane
Din cântecul lor să îmi spună
S-o-mpac.

Şi uneori, un balaur
Mai iese-n răsuflul de pace
Deasupra. Doar el se preface
Că-i trist.