Când eram mic, mi-au spus părinţii că scoicile ascund uneori perle. Mi-au spus că doar una la un milion are în interior. Cred că acesta a fost primul meu Graal. Fireşte că nu l-am aflat niciodată – scoicile cu pricina nu se găseau pe ţărmul unde puteam eu să le caut. Neştiind însă acest amănunt, am căutat cu sârguinţă. Mi-am imaginat că o asemenea comoară trebuie să fie la fel de preţioasă pentru scoică, aşa cum e pentru mine, ca atare mi-am îndreptat atenţia doar către scoicile cele mai greu de găsit şi mai ales către cele mai bine ferecate. Înţelegând că ele sunt fiinţe vii, am dedus că până şi cele perlifere trebuie să moară odată şi odată, lăsând comoara părăsită în carcasa lor. Am început deci să caut printre rămăşiţele aduse de valuri la mal. Într-un târziu, am descoperit cochilia unui melc. Nu ştiam ce este. Cochiliile mici nu prezentau nici interes pentru căutarea mea, iar cele mari erau vânate de producătorii locali de suveniruri. Cu adevărat, dacă vreodată ar fi existat o scoică suverană, o ducesă printre scoici, demnă de a purta în viscerele sale perla, aşa trebuia să arate. Studiind descoperirea mea, am observat zgomotul pe care îl produce şi am dedus că trebuie să fie încă în viaţă. Încântat şi mirat în acelaşi timp, i-am întrebat pe cei mari. Ei mi-au dat explicaţia elementară cu zgomotul vântului prin cavernele părăsite demult de ceea ce era viu. Realizând proporţiile preocupării mele pentru găsirea perlei, ei m-au îndemnat să renunţ, fiind sortit eşecului. Nu i-am ascultat desigur, şi pentru acest motiv mă simt demn de a fi pe planeta lui Don Quijote şi a prinţului Lev Mîşkin.