Milonga incepe cu doi oameni dansand, incet inchizand ochii. Comunismul incepe cu lumea intreaga deschizand ochii.

„Guarda i girasoli: loro si inchinano al sole, ma se uno è troppo inchinato vuol dire che è morto. Tu sei un servitore, non un servo. Servire è l’arte suprema. Dio è il primo servitore; Lui è il servitore di tutti gli uomini, ma non è il servo di nessuno.”

Milonga si comunismul se intrepatrund, in adversitatea lor, ca cei doi dansatori, jucausi si incordati, continuandu-se si pentru o clipa sarutandu-se, asa, din cursul firesc al muzicii. Se dizolva, precum comunistii, intr-o singura fiinta care-si striga drepturile independent de dorintele ascunse de fiecare din oamenii ce o compun.

S-au adunat la milonga: o femeie in varsta, cu verigheta, dar fara partener; o copila introdusa in milonga fara sa fie intrebata, cam ca la botezul intru crestinism; un domn care nu stie sa danseze, dar stie, si-i e dor, sa imbratiseze o femeie; un arlechin simpatic si zurliu, gata sa zambeasca si cu lacrimi in ochi; un chip nemiscat, privind dansul, fara sa participe, stiind ca astfel isi exprima sublima admiratie si-si aduce ofranda sa, pentru vindecare si traire; o fata pierduta printre pietre pretioase, die Walküre si dezmierdarile unei manusi spaniole.

S-au adunat sub secera si ciocan: dintre oropsitii vietii, batranul pe care l-am vazut murind pe strada si n-am miscat un deget; dintre cei de care mi-a fost candva frica, prietenul meu drag, tiganul, cu care am invatat la matematica si care-a fost ucis la 17 ani, dupa ce intrase la liceu; dintre victimele amorului, Alina, olimpica la latina, care s-a sinucis la o saptamana dupa ce s-a intors din tabara unde eu am petrecut vacanta vietii mele; dintre inteleptii ratacitori, batranul lup ce-a fost al meu spirit; dintre proletarii lumii noi, tanarul lup ce i-a luat locul; din cele fantome ce nu sunt ale mele, s-au adunat sub secera si ciocan toate rugile celorlalti care acum nu mai soptesc, noapte de noapte.

Eu nu sunt servitorul tau, draga mea partnera de tango! Eu te conduc si-mi arat directia si intentia cu doua maini si cu pieptul. Dar s-ar putea sa fac acest lucru tinandu-te de mana, sau imbratisandu-ti genunchii. S-ar putea sa vreau sa-ti conduc vorbele tale sa-mi ceara mie Cosmosul in dar.

S-ar putea sa-mi ceri calauzire si sa-ti raspund cu ispita. S-ar putea sa-mi ceri ispita si sa ma joc cu ea, tinand cu tot dinandinsul sa vad unde duce urma sangelui tau in zapada.

Si sub stralucirea rosului steag, s-ar putea sa nu mai fim deloc, sa fim mai multi, sa fim umbre si sa ne urmeze lumina, din pura curiozitate, atrasa de urletul demonic ce vine dinspre noi si cu care noi, in secret, suntem obisnuiti.

Vom construi lumea noua! Nici Zeii, nici regii si nici eroii nu ne vor ajuta – libertatea o vom castiga singuri! Si soarele va straluci din nou asupra noastra cu razele sale de foc!

In lumea ei – milonga isi petrecea timpul zburand deasupra lumii noi, facand natura din jur mai frumoasa; in lumea lui, comunismul isi petrecea timpul alergand, strabatand campii, paduri si oceane, inchipuind dragoni si rapunandu-i, adormind cu gleznele vreunei nereide, imbratisate, sub cap.

La ceas mic de noapte, milonga si comunismul se intalneau. Se priveau tacuti, peste o lumanare si doua pahare de Chablis, apoi, despartindu-se, milonga intindea mana, delicata si aristocrata, comunismului, sa o sarute, iar comunismul, Rogozhin, se arunca asupra ei si o imbratisa nesatios, cu simplitatea si universalitatea lupului sur.