You are currently browsing the monthly archive for Martie 2008.

– Minunata mea stapana si imparateasa, preacinstita Sabah, ingaduie-mi ca in aceasta noapte sa-ti imbii somnul cu povestea tanarului si nesabuitului Kahil si a frumoasei sale Anbar.

Se intampla in vremea luminatului vizir Abdul-Hakim, cel ce a facut din gradinile Mir-Hranni, din jurul palatului sau, o minunatie a intregii Arabii. Atat de frumoase erau gradinile vizirului, incat s-ar fi inverzit de invidie chiar si califul Bagdadului, daca vizirul nu ar fi avut intelepciunea sa le faca publice, astfel ca toti drept credinciosii sa se bucure de florile cataratoare si tufele luxuriante si frumos mirositoare, intru slava lui Allah.

Din loc in loc, havuzuri cu apa calda alimentau bazinele din bucati de stanca aduse din departatul Caucaz, si, in fiecare anotimp, cate un soi de flori isi scuturau petalele in apele limpezi, parfumandu-le si colorandu-le.

Si nu era loc in gradina vizirului, care sa fie lipsit de frumusete, asa cum nu e loc pe cerul senin, care sa fie patat de umbra. Si in fiecare zi de sarbatoare, vizirul insusi iesea, impreuna cu doi imami, si predicau drept credinciosilor morala si buna cuviinta, spunandu-le sa se bucure de frumusetile vietii lor asa cum se bucura de culorile si mirosurile din gradina, fara ganduri rele, fara lacomie sau invidie.
Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

(o poezie cu versuri lungi, intretaiate de respiratii si patrunse de apa sarata de mare; se poate citi ascultand in cochilia unui melc)

Este altfel de fiecare data planeta – uneori albastra, uneori in culoarea florilor de cires; mirosind a gheata topita in palma, sau a primavara, undeva departe;

Te indrepti catre ea fara nici un gand; te apropii, in vesmantul tau rosu, lipit pe langa miscarile ude, de purtatoare a sagetii otravite; arunci in largul galaxiei dantela ta alba, in graba picioarelor tale goale, prin iarba.

Astepti o clipa si iti azvarli trupul, prin imensa atmosfera a planetei, cu prea multa respiratie in piept pentru atat de putini atomi in Univers; te ascunzi o clipa, apoi te faci lumina si izbucnesti ca o vorba de dragoste pentru tot ce e viu in tine.

Ii rasari.

Un pumn de raze, deschizandu-se incet, in jurul orizontului crescand, nemarginit.

O imbratisezi si trupul tau se face durere si se face vraja si se face lant de electroni ce strabate lumea razand si cantand Zorba.

O imbratisezi pana cand bratele tale sunt bratele ei si coapsele tale sunt coapsele ei si inima ta este cea care-i misca oceanele si continentele si soarele si luna; si atunci tu si planeta va rotiti impreuna peste tot cosmosul.

Si bratul meu te cuprinde, in deplina iluminare; si din tot ce te inconjoara, iti extragi alchimic frumusetea; si chipul meu prinde contur la tine, limpede, in ochi; si e senin si e pace.

(planeta, asemeni tacerii, daca-i rostesti numele, nu mai e. omnia vincit. in desavarsirea credintei si darului de a citi viitorul, planeta nu este din aceasta lume, insa se intrepatrunde si se dizolva in ea, legandu-i firele nevazute si pictandu-i artistic vesnicia din vopselurile ei cele mai fericite.)

Un soricut
Umbratic si micut
Si desenat din ata si carbune
S-a catarat
Pe un nasuc de fata
Culcata in culcusul unei zane.

Si cu ochi mici
De nici nu se vedeau privind –
A cautat locsorul de pe frunte
De unde cresc minunile in somn.
Si, mirosind cararea printre vise,
S-a strecurat
Cu coada lui, ca un arcus maiastru –
Un astru nevazut in loc ceresc
Sa-i spuna fetei mici cat o iubesc.

De la stanga buzelor, in jos, am calatorit, prin abur si intuneric, zile in sir –

Pe partea cu un ceas si cu o cruce
La gat, ramasa – un tais de aur
Pe trupul tau de zana si balaur,
Umed de drag, lasat luminii sa-l usuce.
Si-oriunde-ai fost, din umbra ta cuminte,
Te-am tulburat, soptindu-i sa te-alinte
Oricarei flori si-oricarui strop de apa.
Parfumul zorilor sa-nceapa
Din pasul tau, cand cea din urma raza
A noptii, adoarme imbratisata
Cu urma ta pe calea-mparateasca
Si urma mea pe iarba nestemata.

I know, oh, Lord, there’s light to come,
The white embrace that heals all.

And in my metal vestment I kneel each day
In darkness. Words still shine
Upon the blade, and in my chalice
Filled with wine, her mark is plain revealed
Through smearing rain, a world away
From Mona Lisa.

I know one summer day will be
For me alone to feel the world again –
With warmth and skies
Of diamond clarity.

And for those all, I taste the ice
On shards of blue, reflecting steel,
On crumbs of bread she touched
In memory.
And through the storm, alone I speed
A weed, to stain
The neatly ordered Universe.

Hear my psalm:

There will be a day
When You will say : – Rise!
And my knees will know
And the cross of my sword will support me.

There will be an hour
When You will say : – Believe!
And my arms will hold steady
And my chest will not fail me.

There will be a time in this world
As fast as a wolf’s dash through the white snow,
As loud as the tempest over the stone of the mountain,
As grand as the fabric of my fighting heart, that You gave me –
When You will say : – You shall live!

Oh, Lord, I measure faith
With my own being, whole, as it was born
The day You gave it love.

Dor, doinas, cu glas de miere
Cantecel din cer rastoarna
Cu un varf strengar de fluier
De prin iarna, -n vant si suier
Sufletul marunt sa-mi cearna!

Si din aripi mici de noapte
Strange-mi luna stravezie.
Da-i si chip si-apoi mi-o lasa
Prinsa-n brate strans, frumoasa –
Loc pe piept de bucurie.

Si de-i sunt otel, tu fa-ma
Fir de-argint pentru vioara.
De-i sunt gust de poame-amare
Fa-ma ruga de iertare.
De-i e dor, fa sa n-o doara.

Dor, doinas, din drag croieste-mi
Vers de-alint si de matase,
Scris cu zumzet de albine –
Sa-si petreaca-n gand cu mine
Zborul zilelor ramase.