(o poezie cu versuri lungi, intretaiate de respiratii si patrunse de apa sarata de mare; se poate citi ascultand in cochilia unui melc)

Este altfel de fiecare data planeta – uneori albastra, uneori in culoarea florilor de cires; mirosind a gheata topita in palma, sau a primavara, undeva departe;

Te indrepti catre ea fara nici un gand; te apropii, in vesmantul tau rosu, lipit pe langa miscarile ude, de purtatoare a sagetii otravite; arunci in largul galaxiei dantela ta alba, in graba picioarelor tale goale, prin iarba.

Astepti o clipa si iti azvarli trupul, prin imensa atmosfera a planetei, cu prea multa respiratie in piept pentru atat de putini atomi in Univers; te ascunzi o clipa, apoi te faci lumina si izbucnesti ca o vorba de dragoste pentru tot ce e viu in tine.

Ii rasari.

Un pumn de raze, deschizandu-se incet, in jurul orizontului crescand, nemarginit.

O imbratisezi si trupul tau se face durere si se face vraja si se face lant de electroni ce strabate lumea razand si cantand Zorba.

O imbratisezi pana cand bratele tale sunt bratele ei si coapsele tale sunt coapsele ei si inima ta este cea care-i misca oceanele si continentele si soarele si luna; si atunci tu si planeta va rotiti impreuna peste tot cosmosul.

Si bratul meu te cuprinde, in deplina iluminare; si din tot ce te inconjoara, iti extragi alchimic frumusetea; si chipul meu prinde contur la tine, limpede, in ochi; si e senin si e pace.

(planeta, asemeni tacerii, daca-i rostesti numele, nu mai e. omnia vincit. in desavarsirea credintei si darului de a citi viitorul, planeta nu este din aceasta lume, insa se intrepatrunde si se dizolva in ea, legandu-i firele nevazute si pictandu-i artistic vesnicia din vopselurile ei cele mai fericite.)