– Minunata mea stapana si imparateasa, preacinstita Sabah, ingaduie-mi ca in aceasta noapte sa-ti imbii somnul cu povestea tanarului si nesabuitului Kahil si a frumoasei sale Anbar.

Se intampla in vremea luminatului vizir Abdul-Hakim, cel ce a facut din gradinile Mir-Hranni, din jurul palatului sau, o minunatie a intregii Arabii. Atat de frumoase erau gradinile vizirului, incat s-ar fi inverzit de invidie chiar si califul Bagdadului, daca vizirul nu ar fi avut intelepciunea sa le faca publice, astfel ca toti drept credinciosii sa se bucure de florile cataratoare si tufele luxuriante si frumos mirositoare, intru slava lui Allah.

Din loc in loc, havuzuri cu apa calda alimentau bazinele din bucati de stanca aduse din departatul Caucaz, si, in fiecare anotimp, cate un soi de flori isi scuturau petalele in apele limpezi, parfumandu-le si colorandu-le.

Si nu era loc in gradina vizirului, care sa fie lipsit de frumusete, asa cum nu e loc pe cerul senin, care sa fie patat de umbra. Si in fiecare zi de sarbatoare, vizirul insusi iesea, impreuna cu doi imami, si predicau drept credinciosilor morala si buna cuviinta, spunandu-le sa se bucure de frumusetile vietii lor asa cum se bucura de culorile si mirosurile din gradina, fara ganduri rele, fara lacomie sau invidie.

Arabian Nights

Intr-o buna dimineata de primavara, Kahil, un tanar de vita nobila din Bagdad si indragostit pana peste poate de frumoasa Anbar, a dus-o pe iubita lui, sa se plimbe prin gradina Mir-Hranni. S-au oprit printre rugii inca neinfloriti de iasomie. Acolo, s-au asezat pe marginea unui havuz, s-au imbratisat si s-au dragalasit, cum fac tinerii cuprinsi de fioruri de amor.

Apoi, frumoasa Anbar l-a indepartat de la piept pe Kahil si i-a spus: „Iubitule, daca-ti doresti trupul meu si vrei sa-l imbratisezi iar, vei veni in noaptea asta in gradina Mir-Hranni, intrand prin poarta celor 5 arome, dinspre steaua nordului. Acolo, cineva iti va spune unde ma gasesti”. – dupa care Anbar s-a ridicat si s-a facut nevazuta, printre doua tufe inalte si umbrite.

Ramas fara grai, Kahil s-a dezmeticit abia cand se stinsese si fosnetul tufarisului pe matasea ce invesmanta trupul frumoasei Anbar. A alergat precum un smintit de-a lungul si de-a latul gradinilor, a scotocit prin toate ungherele si a intrebat trecatorii de n-au vazut o prea frumoasa femeie trecand pe langa ei – totul in zadar.

Kahil s-a intors abatut la locuinta lui si s-a gandit la ce-i spusese Anbar. La apusul soarelui, dupa rugaciune, a iesit din casa si s-a indreptat catre gradinile Mir-Hranni. Servitorul lui, Hadi, vazandu-l tulburat, l-a urmat. In graba, a luat cu el sabia stapanului, o lampa cu seu si o punga cu arginti.

Luna era deja pe un sfert catarata printre stele cand Kahil a ajuns la poarta celor 5 arome. I se zicea astfel portii, deoarece cresteau in jurul ei, impletindu-se pe arcadele de lemn negru, 5 flori diferite, care nu infloreau niciodata in acelasi timp.

Hadi, servitorul, l-a vazut pe stapanul sau pierzandu-se in intunericul gradinii si s-a repezi sa-l urmeze, insa si-a dat repede seama ca, noaptea, tot locul era ca un labirint des fara urma de carare. A scaparat o scanteie si a aprins lampa, dupa care a strecurat o floare cu petale albe verzui, de pe arcada portii, in brau.

S-a strecurat pasind incet prin desis, cu lampa pe jumatate ascunsa in haina. Deodata, langa nasul lui, un iatagan a sclipit amenintator si o voce groasa s-a auzit maraind: „-Stai, talharule!” Hadi s-a dat grabit inapoi si s-a impiedicat de o creanga, cazand cat era de lung. Doua picioare in sandale de trestie s-au proptit langa capul servitorului, iar iataganul si-a gasit iar locul langa nasul lui. „-Porc de caine, spune iute ce cautai in miez de noapte cu sabie si lampa in gradinile luminatiei sale! – sau unde iti stau picioarele iti va sta si capul!” „-Pacea fie cu tine, prea luminate!”, a raspuns Hadi tremurand, „iata, mi-am urmat stapanul, pe nobilul Kahil ibn Numair, nestiind nici incotro merge si nici ce cauta noaptea in gradina”.

„-Minti! N-am vazut pe nimeni trecand inaintea ta, nemernicule!”, a spus strajerul. „-L-am pierdut inca de la poarta, stapane! Ai indurare! M-am ratacit!” – Hadi s-a pierdut de tot cu firea. „-Esti un ucigas si ai venit dupa vizir, netrebnicule! Pana aici ti-a fost!” Iataganul s-a ridicat, insa chiar atunci frunzisul a fosnit tulburat sub Hadi si trupul tremurand al servitorului s-a scufundat adanc si a fost repede acoperit de pamant, frunze putrezite si crengi uscate, sub privirile inmarmurite ale garzii.

„-Subhi, iubitule”, il intrerupse cu un zambet strengar printesa Sabah pe companionul ei de somn si de povesti – „frica ademenste somnul doar la copiii mici, stii bine. De vei incerca sa ma adormi cu o poveste din acelea care starnesc fiori reci pe spinare, afla ca vei avea de povestit pana la rasaritul zorilor!” „- Oh, nu…” -raspunse tanarul povestitor, „povestea nesabuitului Kahil iti va trezi foarte curand fiori in paienjenisul intelepciunii si istetimii, nicidecum spaima, preafrumoasa mea gazda!”

Hadi abia apucase sa faca vreo miscare ori sa se zbata, ca s-a si trezit alunecand molcom pe un val de pamant, intr-o caverna joasa si intesata de radacini de pomi, in forme ciudate, si de santuri adanci, strabatand podeaua, peretii si plafonul, pe cele mai stranii si mai intortocheate trasee cu putinta. Hadi a ridicat de jos lampa, a scuturat fitilul si l-a aprins iar, uitandu-se mai intai daca trupul lui e facut inca dintr-o singura bucata. Multumind lui Allah ca nu are nici macar o vanataie, s-a uitat in jur si a pornit usor la deal, gandind ca astfel va iesi la suprafata. Pe branci, tinandu-se de cate o radacina mai viguroasa, impiedicandu-se, Hadi a ajuns dupa ceva vreme la o incapere mare, incat ridicand lampa, nu-i putea vedea marginile. Aici, radacinile erau groase ca stalpii marii moschei din Bagdad, iar pamantul era presarat cu stanci netede, care luceau in culori cristaline langa flacara lampii.

Hadi a inaintat cativa pasi, apoi pamantul a inceput sa tremure si din senin, intr-un nor de praf, l-au inconjurat cinci calareti. Erau imbracati in armuri sclipitoare, purtau sabii lungi, curbate si batute in nestemate si coifuri care le ascundeau fetele, iar caii erau cel mai pur sange, mai frumosi si mai iuti ca cei din grajdurile califului. Cei cinci si-au strunit caii, fornaind si jucand din picioare, dupa care unul din ei, cu mantie alb-verzuie, a cuvantat cu voce tunatoare: „Unde ti-e stapanul?” Hadi a cazut atunci in genunchi si s-a ploconit adanc, si a zis: „-Pacea fie cu tine, o preacinstite cavaler! Nu stiu, mila fie-ti de mine!” „-Ce l-a adus in gradina vizirului in noaptea asta?” „Nici asta nu stiu, o, luminate!” „- Vei merge dupa urma ce o vezi in fata ta, sapata in pamant, pana vei ajunge la radacina copacului de ceai care creste in gradina mea. Acolo, vei infige sabia ta si astfel vei capata izbavirea de sub pamant. Vei merge unde stii si vei gasi un om vrednic si curajos, ii vei da floarea pe care ai rupt-o din gradina mea, ii vei spune sa intre prin poarta celor 5 arome si acolo va gasi pe cineva care-i va spune unde-l gaseste pe stapanul tau, Kahil. Ai plecat!”

Inchinandu-se si ploconindu-se, Hadi a rupt-o la fuga, pe urma santului din pamant. A ajuns mort de spaima si oboseala la o radacina mare de ar fi putut zece oameni cu bratele intinse abia abia sa o cuprinda. I-a dat inconjur, dar nu a vazut nici o crapatura. Dar, fiindca asa ii spusese calaretul, Hadi a scos sabia stapanului sau si a infipt-o in radacina – si deodata, scoarta s-a preschimbat si s-a facut usa de lemn, cu incrustari fine, de o forma nemaivazuta. Hadi a deschis usa, cu mana tremurand si a vazut o scara in spirala, care parcurgea interiorul gaunos si intortocheat al radacinii. Amintindu-si iar ce-i spusese calaretul, Hadi a pornit in graba sa urce treptele si, dupa o buna bucata de timp, a zarit prin crapaturile scoartei lumina lunii de afara. Gasind un loc unde scoarta era subtire, Hadi a impins cat a putut el, iar lemnul a parait si s-a rupt, lasandu-l pe bietul servitor sa se prabuseasca la vale, dintr-o creanga in alta, pana in iarba moale si plina de roua de jos. Hadi s-a ridicat anevoie si a vazut in fata ochilor privelistea nesperata a strazii largi si a bazarului pustiu, inchis, ce se intinde in sudul Bagdadului pana la marea moschee.

Desi plin de zgarieturi, obosit si tremurand inca de spaima, Hadi a pornit in fuga catre locuinta stapanului sau. Cum a ajuns, l-a trezit in graba pe fratele lui Kahil, Fouad si, povestindu-i cat a putut el de bine toata patania, l-a rugat cu lacrimi in ochi sa-si ajute fratele si sa-l scape de buclucul in care a intrat. Fouad a gandit mai intai ca Hadi, servitorul, a innebunit, astfel ca a pus mai intai sa-l caute toti pe Kahil prin casa si prin vecini – abia dupa ce trezise toate imprejurimile fara sa dea de fratele lui mai mic, Fouad l-a apucat de guler pe Hadi, l-a scuturat bine si l-a pus sa-i zica din nou, pe indelete, intamplarea pe care am povestit-o si eu in noaptea aceasta.

Dupa ce a aflat ce voia sa afle, Fouad a luat floarea cu petale alb verzui de la Hadi, si-a pus camasa de zale si a incins sabia lui de lupta, a incalecat pe cal si dus a fost.

Cum a ajuns la poarta celor cinci arome, Fouad a mai rupt o floare din rugul care se catara pe arcada. Petalele erau rosu inchis, cu miez violet. A pus-o la brau, gandind ca Hadi ori l-a mintit ori, in delirul lui, a luat floarea din alta parte a gradinii. I-a trecut prin minte ca bine ar fi fost sa afle unde anume in gradina cresteau florile cu petale alb verzui – pentru ca Hadi l-a urmarit pe frate-sau si daca gasea locul cu flori alb verzui ar fi aflat pe unde a intrat Kahil in gradina.

Fouad s-a uitat in jur, catre cararile luminate din belsug de luna si stele, apoi si-a ales una din ele si a apucat-o curajos inspre inima gradinii.

In acest moment al povestii, printesa Sabah care nu-si mai putea dezlipi ochii si urechile de pe buzele povestitorului, izbucni: „Dar noi doi stim bine, dragul meu Subhi, ca si Hadi si Fouad au intrat prin poarta celor cinci arome! Cum e posibil ca florile sa-si fi schimbat culoarea astfel? Si… mi-ai spus la inceput car frumoasa Anbar, ibovnica tanarului Kahil, a pus pe cineva sa-i spuna unde o gaseste! Cine e acel cineva? Trebuie sa-mi spui. Oooof, este ca o panza de paianjen povestea asta a ta!” Zambind, Subhi trase incetisor draperiile grele ale iatacului, lasand doar o perdea stravezie de matase prin care patrunsera iute razele soarelui rasarit de o palma „-Rabdare, frumoasa mea” – zise el – „fiecare noapte are rostul ei, ca si intamplarile din povestea mea; au rasarit zorii acum, e vremea sa te darui lumii largi care te indrageste si se ploconeste in fata ta! Cand va apune iar soarele, vremea va fi sa dezlegam itele acestei povesti!”