Cand iatacul printesei ramase in intuneric, frumoasa Sabah deschise larg usa de sticla a balconului inmiresmat de flori cataratoare. Luminile noptii patrunsera impreuna cu parfumul si camera se umplu de sclipirile giuvaerurilor de argint ce impodobeau patul cu baldachin. Printesa trase aer in piept cu un oftat, apoi, intorcandu-se sa se cuibareasca in matasurile patului, tresari speriata, vazand printre sclipirile colorate, petele verzi, fosforescente, ale celor doi ochi care o pandeau. In spatele lor, jucand usor, se deslusea blana de pe spinarea leopardului, cu muschii incordati, pentru salt. Simtindu-se descoperit, animalul dezveli coltii si marai incet. Printesa se lasa intr-un genunchi si trase de la brau pumnalul incovoiat. Atunci, leopardul se avanta scurt, pana in mijlocul patului, de unde se pregati si sari pana pe balustrada de marmura a balconului. Acolo ezita o clipa, se uita indarat, apoi se facu nevazut in noapte.

Sabah ramase cateva clipe incordata, dupa care se relaxa, se ridica si se indrepta tiptil spre balcon. Inspre est se afla un mic havuz, incadrat de doi spahii calare, scupltati, in plina lupta. Pe marginea havuzului, printesa zari un trandafir de un rosu inchis, aproape negru, atingand apa. Se indrepta spre el cu bagare de seama, cu pumnalul inca in mana. Il lua, il mirosi, si exact atunci auzi vocea lui Subhi din spate: „Sper ca nu te-a speriat prea tare Rais… Asa ii place lui sa intre peste tot, unde simte urma mea.” Subhi rase cristalin, in timp ce printesa isi stapani sperietura si orice alta reactie, asteptand, intoarsa cu spatele, sa auda pasul tanarului maur apropiindu-se, pentru a-i pune pumnalul langa beregata si a-i scapara cateva vorbe de manie din ochi si din buze. Se pare insa ca pasii tanarului erau mai usori chiar decat ai leopardului sau, astfel ca printesa nu mai apuca sa zica nimic, fiindca se simti inlantuita in brate, cu rasuflarea lui Subhi cautandu-i ceafa, prin straiul subtire de matase.
Toata supararea i se topi pe data: „Ah, nemernic si mincinos ce-mi esti, ar trebui sa pun sa ti se taie capul pentru atata nesupunere si indrazneala! … dar asa-mi e de mare dorinta sa aflu si restul povestii tale din seara trecuta, ca voi astepta pana dupa ce o termini pentru a ma hotari daca-ti voi face felul. Ai grija!”

Subhi rase scurt, isi permise inca o neobrazare, anume o saruta iute pe ceafa pe printesa, langa umarul drept, apoi se facu nevazut. Sabah se intoarse cat putu ea de repede, dar nici macar umbra nu mai era in locul unde statuse Subhi. Se apleca peste balcon, scrutand intunericul si tufisurile dese, apoi se resemna si se intoarse in iatac. Nu mica-i fu mirarea si surpriza sa-l vada pe tanarul zambitor asezat cu picioarele incrucisate, ca un pasa, in mijlocul patului. „Ah, caine netrebnic ce esti! – il lua ea in primire, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca in ras, „ce soi de purtare este aceasta? Unde vrei tu sa sada printesa si stapana ta ca sa te asculte, in timp ce adoarme?” „Vai, stapana”, raspunse el pe un ton caraghios, „trebuie sa cer iertare in numele noptii, care a facut intunericul atat de gros si de negru incat nu zaresti minunatul covor aflat pe jos si sutele de pernite moi, brodate, imprastiate peste tot!” „Pe jos??!!!” se otari printesa. „Bine, iubita stapana, dar sensibilul meu spate a petrecut ziua in galop pe spinarea unui armasar, numai si numai pentru a veni la timp pentru continuarea povestii – nu merita el acum sa sada cumsecade macar?” „Sensibilul tau spate merita o duzina de vergi! Dar fie, orice numai sa incepi mai repede povestea ta.” „La porunca, stapana!” raspunse Subhi si, in timp ce printesa se aseza imbufnata pe pernele presarate pe langa pat, tanarul isi continua astfel povestea:

Dupa ce a aflat de la Hadi cel tare inspaimantat de soarta fratelui sau, Fouad s-a avantat chiar el, dupa cum stim, in gradinile vizirului. Odata trecut de poarta celor cinci arome, avand la brau o floare cu petale alb verzui si alta cu petale rosii si miez violet, curajosul nostru Fouad ibn Numair si-a ales o carare si a pornit prin desisul de flori si ape inmiresmate.

Ajuns suficient de departe cat sa nu mai zareasca drumul de intoarcere, Fouad s-a oprit si a aprins o faclie. A ridicat-o sa vada mai bine in jur si deodata o sageata a suierat prin aer si s-a infipt intr-un copac cu trunchi gros, stacojiu, din spatele lui Fouad. Fara sa-si piarda cumpatul, acesta a aruncat fara zabava faclia in albia paraului de langa carare, apoi din doua salturi a ajuns langa alt copac si s-a furisat printre tufele ce-l inconjurau. A asteptat cateva clipe in intuneric cand, deodata, doua sageti una dupa alta au suierat, infigandu-se in trunchiul copacului. Fouad a privit plin de uimire cum sagetile se incovoaie si se contopesc cu trunchiul, iar tulpinile cataratoare din jurul copacului se incolacesc in jurul sagetilor, in timp ce penele de la capat se transforma in muguri si frunze si cresc pe loc, ca prin farmec.

Arabian Nights
Fouad nu a apucat sa se minuneze prea mult, ca a treia sageata s-a si infipt in copac, la o palma de capul lui. S-a intors spre directia de unde veneau sagetile si a ridicat sabia in maini, semn ca isi lasa viata la mila nevazutului arcas.

Indata, din intuneric si-au facut aparitia din bezna un calaret in haina larga, rosie, cu zale negre, calare pe un cal murg, si o femeie invesmantata in haine albe cu tiv argintiu, fara burqa sau altfel de acoperamant pe cap. „Anbar!” si-a dat seama Fouad cand a vazut-o mai indeaproape. Era palida, cu ochii patrunzatori, atintiti spre el.

Calaretul si-a potrivit arcul la locul lui, pe saua calului, apoi i-a facut semn lui Fouad sa se apropie. Cand barbatul a ajuns la doi pasi de cei doi, calaretul i-a facut semn sa se opreasca.
„Poti sa-ti asezi sabia la brau, Fouad ibn Numair”, a rostit Anbar atunci. „Pentru misiunea ce-ti este incredintata, nu-ti va fi de folos sabia, ci arcul”.
Anbar a luat haturile murgului si l-a adus pana aproape de Fouad, fara vreo impotrivire din partea calaretului. Apoi, femeia a mangaiat cu drag coama animalului, a desprins arcul din dreapta calaretului si tolba cu sageti din stanga si i le-a intins lui Fouad. Cu miscari unduitoare, atingandu-l in treacat cu faldurile parfumate de matase ale vesmantului, Anbar a incins tolba pe spatele lui Fouad si a prins arcul in locul lui, pe tolba.
Cand s-a intors in fata lui, parul ei lin si negru era ravasit, iar ochii mai patrunzatori ca niciodata – lui Fouad i s-a parut ca vede un spectru, vorbindu-i:

„Vei merge pana la poarta celor cinci arome, il vei gasi acolo pe fratele tau, Kahil. Ii vei arata drumul catre mine si vei parasi gradinile Mir-Hranni. Soarta lui e legata de a mea. De nu ma va gasi, va pieri, si eu cu el. Paznicul meu va fi paznicul tau de acum. Ca sa nu te pierzi, alege sagetile rosii din tolba, incordeaza-ti arcul si tinteste orice e viu in gradina – orice copac, ori tufis – acela va arde cu un foc nemistuit si-ti va lumina calea catre fratele tau si-i va arata lui drumul de intoarcere.”

Anbar n-a mai scos nici un cuvant dupa asta. Doar s-a asezat in iarba, pe malul paraului, a inchis ochii si a adormit, respirand usor ca un copil care doarme dus.

Fouad a pornit atunci in directia de unde venise, stiind totusi ca nu va putea sa-si aminteasca exact fiecare rascruce de carari. Din fericire insa, calaretul care-l insotea nu-i lasa ragaz sa se gandeasca, apucand de fiecare data, calm si sigur pe cate una din carari. Fouad scotea atunci cate o sageata rosie si tintea catre un copac sau un tufis si deodata izbucnea un foc mare si lacom, care nici nu se intindea la crengile altui copac, nici nu dadea semn ca s-ar stinge prea curand. Si astfel, din rascruce in rascruce, cei doi au ajuns la un luminis mare, printre copaci cu coroana bogata, de abia se vedea lumina stelelor printre ei.

Acolo, calaretul, fara o vorba, a dat pinteni calului si intr-o clipire de ochi s-a facut nevazut in intuneric, de parca ar fi fost alcatuit din fum si vantul l-ar fi spulberat. Fouad s-a oprit intai, dezorientat de pierderea calauzei, apoi a inceput sa desluseasca o lumina galbuie la marginea luminisului si a hotarat sa se indrepte catre ea. Dupa cativa pasi, lumina a inceput sa tremure si sa se clatine, ca o lampa ridicata in mana unui calator, iar Fouad a grabit pasul, ajungand chiar in mijlocul luminisului, in bataia lunii. Cand a pasit in lumina argintie, lampa s-a oprit brusc si a coborat si, intr-o clipa, doua sageti au zbarnait cu vigoare si s-au infipt in pieptul lui Fouad.

Barbatul a cazut in genunchi si a simtit cum sagetile prind radacini in trupul lui se contopesc cu el, si cresc, inmuguresc, se incovoaie si se intind ca ramurile unui copac. A simtit braul cum se face liana cataratoare si se incolaceste pe el, urcand, si o scoarta stranie cuprinzandu-i tot trupul si, inainte sa treaca in lumea somnului, a apucat sa vada apropiindu-se chipul cuprins de groaza al fratelui sau, Kahil.

„Kahil? Vrei sa spui ca fratele lui l-a ucis?” sari in sus printesa, cu ochii mari. „Lumea somnului este inca departe de lumea celor drepti, iubita mea printesa” – zise Subhi cu un zambet. „Asculta si vei intelege”

Kahil s-a repezit ingrozit catre trupul ingenuncheat al fratelui sau, privindu-l in ochi pana cand acestia au fost acoperiti de scoarta si de liane. Pamantul a parait si s-a crestat in timp ce radacini puternice se adanceau, iar trunchiul s-a largit si s-a inaltat, ca si cum ar fi crescut intr-o secunda cat alti copaci in zece ani. Si astfel, sub privirile inmarmurite ale lui Kahil, pe locul unde cazuse fratele sau, s-a ridicat intr-o suflare un arbore cu trunchi atat de gros ca zece oameni inlantuindu-si mainile in jurul lui, abia l-ar fi cuprins. Kahil s-a prabusit la poalele lui si a plans. A incercat sa mai gaseasca chipul lui Fouad, dar n-a aflat decat doua flori, prinse intre lianele ce inconjurau copacul – una cu petale alb verzui, alta cu petale rosii si miez negru. Le-a cules si le-a asezat langa floarea lui cu petale albastre si frunzulite gri-argintii, culeasa de pe poarta celor cinci arome.

Disperat si incarcat de durere si remuscare, Kahil a dat sa plece, sa se intoarca pe drumul pe care venise, cand, din interiorul copacului, a auzit zgomote. A lipit urechea de scoarta si a auzit limpede o foiala si o lupta surda in interior, presarata cu icnete si scanceli, care venea de undeva dinspre radacina, dar era departata tare.

S-a ridicat Kahil intr-o clipita si s-a uitat imprejur. Apoi a luat o creanga uscata si a pornit sa racaie la radacina copacului. Deodata, de langa el s-a auzit un zgomot de copite si un fornait. Kahil s-a intors brusc si s-a pomenit nas in nas cu un cal gri deschis, cu coama alba argintie. Pe el se afla un calaret intr-o mantie albastra, cu turban si salvari scumpi, din acelasi material brodat cu argint si nestemate.

„Kahil ibn Numair! Ca sa-ti vezi ibovnica, te-ai furisat noaptea in gradinile Mir-Hranni. Te-ai lasat calauzit de un duh netrebnic si ai primit de la el un arc cu sageti vrajite. Tot miselul duh ti-a zis ca ai un rival care o cauta tot pe frumoasa ta Anbar, iar tu ai crezut si ai gresit sa-l crezi. Iata ca acum fratele tau este prizonier din pricina ta!” Calaretul a tacut si si-a strunit calul naravas, care scurma pamantul cu copita.
„Prizonier? Unde este fratele meu? Si cine a fost duhul acela? Raspunde-mi!”
„Urmeaza calea focurilor aprinse. Te va duce la salasul duhului. Pastreaza arcul. Orice ai face, nu ramane fara sageti. Primejdii sunt multe, insa de ai atata vitejie pe cat ai avut dorinta oarba in clipa cand ai intrat pe poarta, le vei invinge. Pacea fie cu tine!” – si spunand acestea, calaretul si-a intors calul, tropaind agitat si s-a facut pierdut in desisul care inconjura pata de lumina din mijlocul luminisului.

In acest moment al povestirii, Sabah se agita suparata in culcusul ei improvizat si protesta: „Dar e imposibil – esti un mincinos! Ce a auzit Kahil din interiorul copacului era de fapt amaratul de Hadi care se opintea sa se catere prin interior – sunt sigura! Numai ca daca Fouad era mort ori transformat in copac, atunci pe cine a ajuns Hadi sa anunte, odata ce a scapat? Si Hadi oricum ar fi trebuit sa ajunga dupa Kahil, pentru ca el l-a urmat in gradina, nu invers!!”
Subhi zambi enigmatic si-i raspunse: „Draga mea, povestirile sunt ca si visele: nesupuse si mereu adevarate. De aceea se spun noaptea. De aceea uite ca si aceasta istorisire va trebui sa continue intr-o alta noapte, fiindca acum se vede deja o geana a zilei prin perdelele de la culcusul tau.” Zicand acestea, Subhi o umfla in brate pe printesa, inainte ca ea sa mai poata protesta, o aseza usor in capul patului si fugi cu pasi usori in balcon, de unde facu o ultima reverenta si se arunca in gol, ca un saritor in apa de pe stanca Al Adham. Printesa facu ochii mari, dar apoi, de jos, de sub balcon, se auzi o fluieratura vesela, un marait infundat de leopard si zgomotul celor doi nebunatici strabatand tufisurile dese.