Printesa Sabah inchise portita dinspre gradina interioara si urca scara spiralata cu pasi usori, pana in iatacul luminat de luna. Acolo, deschise usita paravanului inalt, sculptat cu o broderie fina de lemn, se strecura in cel mai intunecos colt si se aseza pe o perna, privind prin sita paravanului, cu respiratie calma, egala, pandind.

Dupa cateva clipe de asteptare, din balcon, isi facu aparitia Rais, leopardul. Trecu incet prin usa intredeschisa, strabatu camera cu pas rar, maiestuos, apoi, dupa o scurta pauza, se lungi langa paravan, la cativa centimetri de nasul printesei, care nu-si putu retine respiratia si inima sa-si inteteasca zgomotul. Rais casca si incepu sa toarca, jucandu-se cu ghearele in broderia sculptata a paravanului. Sabah era gata sa scoata un strigat, cand, din intuneric, din spatele sau, se auzi un zgomot de pupatura caraghioasa, si Rais se ridica, maraind fericit. „Fugi, raule. Imi sperii printesa! Hai sa te pupe tata…” Leopardul ocoli ca o naluca paravanul si se repezi in bratele lui Subhi. Cei trei ajunsera astfel mai de voie, mai de nevoie, imbratisati in coltul stramt si intunecos din spatele paravanului, vanzolindu-se care mai de care, unul sa se dea la scarpinat, alta sa scape, altul sa-i fure un sarut printesei, la invalmaseala.

In cele din urma, printesa reusi sa se strecoare din mijlocul paruielii, se ridica, isi aranja parul ciufulit si hainele aflate intr-o dezordine de nedescris, apoi racni cat o tinea generosul, dar altfel delicatul ei piept: „Iesiti afara, netrebnicilor! Amandoi!”
Subhi si Rais intoarsera impreuna privirile catre printesa, oprindu-se. Subhi sopti ceva la urechea leopardului, care se apropie de printesa, marai prietenos catre ea, apoi se facu nevazut pe balcon. Apoi, tanarul veni si el aproape si o privi in ochi pe Sabah, care aproape fumega de furie, cu bratele incrucisate. Cu un zambet strengar pe fata, el apuca cu doua degete un fir de ata subtire ce atarna pe pantecul printesei, i-l arata cu un gest de scamator si magician, apoi trase brusc de el, si vesmantul lui Sabah se prelinse matasos la pamant, lasand-o doar in manecile cu fir de argint ce-i inveleau bratele.

Printesa scoase un strigat si se arunca in pat, ascunzandu-se dupa un morman de perne. De acolo, scanci, cu o voce invinsa: „Nemernicule! Vei plati o asemenea indrazneala! O sa … o sa……”

„O sa continui povestea, printesa mea.” zise Subhi, asezandu-se pe jos, la poalele patului. Si, in mormaielile infundate ale printesei, care scoase totusi ochii de peste fortareata ei de perne, Subhi continua astfel:

Cu arcul fermecat in spate si inima imbarbatata de gandul ca fratele lui nu murise, Kahil s-a indreptat catre flacara ce ardea, undeva, in departare. Numai ce a ajuns in preajma ei, ca flacara a scrasnit si a parait si s-a dezradacinat, indreptandu-se catre el. Kahil a scos o sageata, a potrivit-o in arc si a tintit spre inima, inchipuindu-si forma arzand ca un om cu cap, piept, brate si picioare. Naluca s-a poticnit, ranita, iar jumatate din ea s-a stins, infrunzind in cateva clipe. S-a clatinat, dar a mers mai departe spre Kahil. Barbatul a scoas atunci a doua sageata si a strapuns jumatatea cealalta a flacarii. Atunci ea s-a stins cu totul si s-a inradacinat in mijlocul cararii – un arbust cu frunze proaspete si chiar putina roua. Kahil s-a apropiat cu grija, a atins frunzele, a rupt o ramurica, sa se convinga ca nu e lucru necurat, apoi s-a uitat in jur, pana a zarit urmatoarea flacara. Aceasta era mai mica, un tufis arzand. L-a strapuns cu o sageata, chiar prin mijloc, iar tufisul miscator s-a stins, s-a inradacinat si a ramas nemiscat.

Astfel, Kahil a mers de la o flacara la alta, pana, cautand in tolba, a descoperit ca mai are doar doua sageti. Kahil si-a aminti vorbele calaretului cu mantie albastra, sa nu ramana fara sageti si si-a dat seama ca nu se vedea inca nici o iesire din labirintul de carari. S-a asezat turceste langa alunul tanar pe care tocmai il stinsese din vapaie si il potolise in mijlocul cararii.
Poarta celor 5 aromeA stat Kahil si a cugetat, numarand in minte cati pasi a mers de la poarta celor cinci arome, si si-a dat seama ca erau mult mai multi decat era firesc pentru a strabate intreaga gradina, de la un capat la altul. Totusi, nu-si amintea nici sa se fi abatut ori sa fi mers in cerc, iar toate stelele erau la locul lor, indicand fara gres punctele cardinale. De unde se afla acum, Kahil putea vedea urmatoarea flacara, dar deja simtea o urma de indoiala asupra caii pe care trebuiau flacarile sa-l calauzeasca. Chiar atunci insa, din alun, doua frunze ingalbenite, de toamna, au plutit molcom prin fata tanarului. Acesta a privit plin de uimire frunzisul galben-rosiatic, nepotrivit cu verdeata din jur, si a descoperit in mijlocul lui cateva crengi ramase intacte, verzi. S-a gandit Kahil atunci ca pesemne copacul are inca in el vraja sagetii cu care l-a stins din flacari – si a rupt degraba crengile inverzite, facandu-si din ele sageti. Asa, cu tolba iar plina, a mers mai departe catre flacara urmatoare. Si negresit a fost intelept Kahil, fiindca sagetile lui noi au mers de minune, chiar daca nu erau ascutite nici cat sa strapunga o panza de paianjen.

Si a mers Kahil mai departe, de la o flacara la alta, pana a ajuns la apele unui parau cristalin. Dincolo de parau, aerul era involburat de caldura, iar la zece pasi, in mijlocul desisului, se vedea o valvataie stralucitoare, aurie si dogoritoare ca soarele in miezul veri. Kahil si-a incordat arcul si a pasit inainte. A trecut prin apa racoroasa a paraului si a pasit cu teama pe pamantul fierbinte de dincolo. Atunci, valvataia s-a strans intr-un fuior zvelt si s-a napustit cu viteza spre el. Kahil a tintit in graba si a trimis sageata de la doi pasi distanta. Fuiorul s-a oprit, s-a involburat si s-a destramat lasand sa cada o pulbere fina, aurie, pe pamant, iar deasupra pulberii o floare cu petale mici, aurii, si nervuri stralucitoare, ca niste filoane de aur. Kahil s-a aplecat sa o ridice, dar in clipa cand a atins floarea, fuioare aurii au izbucnit din pamant in jurul lui, cu un suierat furios. A incercat sa ridice arcul, dar atunci dintr-un fuior de foc a pornit o limba subtire si ascutita, care s-a oprit la o palma de chipul tanarului. Kahil a lasat sa cada arcul. Astfel, atintit de sabia de foc, el a privit cum celelalte fuioare se unduiesc in jurul gramezii de pulbere lasata pe pamant de valvataia strapunsa de el. A privit cu uimire deplina cum pulberea capata forma din unduirea flacarilor si apoi se spulbera la loc, in suierele deznadajduite ale formelor de vapaie; apoi a privit cum fuioarele aurii se apropie de parau si se ating de apa, sfaraind si ridicand nori grosi de abur si cenusa. Kahil s-a apropiat incet, facand semne impaciuitoare catre fuiorul care-l tintuia. A ajuns la parau, a luat in podurile palmelor cata apa a putut duce si a turnat-o peste gramada de pulbere. Atunci fuioarele aurii si-au intetit lucrul, intr-o forfota de scantei, mai stralucitoare ca in cea mai ocupata fierarie din Bagdad. Orbit de stralucire si asurzit de zgomotul forjei din foc pur ce le avea dinainte, Kahil abia abia a deslusit in cele din urma forma cu totul si cu totul neasteptata, alba, a unei femei.

Flacarile s-au facut nevazute indata dupa ce au terminat lucrul. Nici nu a atins pamantul bine ultima scanteie ca fuioarele se stinsesera cu desavarsire. Atunci, Kahil a indraznit sa se apropie, si a gasit-o intinsa in iarba parjolita pe iubita lui, Anbar, dormind ca un copil, cu respiratia usoara si un zambet strengar pe chip. Pe umarul stang avea o cicatrice, ca urma unei sageti, acoperita cu pomezi frumos mirositoare. In jurul ei se intrezarea forma unei frunze de alun, ca si cum ar fi tinut-o pe rana in timp ce pielea ei delicata se ardea in soarele verii.

Kahil s-a repezit si a luat-o in brate pe Anbar, plangand de bucurie si de ingrijorare si de remuscare ca, pentru a doua oara in noaptea aceea, sageata sa si-a aflat tinta intr-o fiinta scumpa. A luat apa din rau si a stropit-o, a umplut-o de sarutari, dar degeaba – Anbar nu s-a trezit, iar plansul lui Kahil s-a transformat in deznadejde.

„Cauti asta?” a auzit Kahil o voce. S-a intoars si a vazut chipul pasnic al batranului dervis care-l povatuise la intrarea in gradinile Mir-Hranni. Tinea in mana o floare in intregime neagra. Kahil s-a schimbat brusc la fata si, dintr-o singura miscare, fara sa se opreasca, a scos o sageata, a intins coarda arcului si a tras. Sageata a trecut fara sa-l perturbe pe batran, iar Kahil, furios, a repetat miscare: „Ah, ticalos batran, mori! si fie-ti numele uitat de toti!” Dar sageata lui a trecut iar catre desisul din spatele batranului dervis. Atunci Kahil s-a repezit catre batran, cu hangerul in mana, dar batranul a intins cealalta mana catre el, si a zis cu aceeasi voce blanda: „Opreste-te” – si atunci Kahil a simtit cum aerul e din ce in ce mai dens in jurul picioarelor sale, mai intai precum apa, apoi precum serbetul si in cele din urma ca namolul incleiat, dupa o ploaie de vara – pana cand nu a mai putut sa se miste deloc.

„Femeia ta e adormita, dar nu de un somn obisnuit. Fratele tau e prizonier, dar fara paznici ori ziduri. Leacul pentru femeie il am eu, dar numai tu o poti vindeca. Leacul pentru prizonier il ai tu, dar numai eu il pot elibera. Asa ca vezi tu, tinere Kahil ibn Numair, in aceasta frumoasa seara, in gradinile preamaritului vizir Abdul-Hakim, va trebui sa te bucuri de prezenta mea si sa fericesti ziua cand maica mea mi-a daruit fiinta.”

Cu ochii incarcati de ura, insa resemnat si gata de orice pentru cei doi oameni atat de dragi, Kahil a raspuns in cele din urma: „Porunceste, diavole!”

Batranul a ras scurt si a spus: „O, nimic foarte complicat, prietene. Pentru prizonier, trebuie sa-mi inapoiezi arcul fermecat si sa-mi dai si una din sagetile faurite de tine. Ca orice fiinta, copacul ce-l tine inchis pe fratele tau are o cheie. Nu este insa suficient sa o ai, trebuie sa stii si cum sa deschizi. Pentru a-l elibera, iti cer sa-mi raspunzi la intrebarea mea:

in acel loc, daca ai da drumul sufletului tau si ar fi cat un pepene, nu ar incapea, dar daca ar fi cat o nuca, toate corabiile din lume ar pluti pe el. unde te afli?

Kahil se gandi o clipa si raspunse: „Chiar aici, nemernicule. daca as da drumul sufletului meu pe acest parau, s-ar opri indata de ar fi cat un pepene, pentru ca apa e mica, dar daca ar fi cat o nuca, ar pluti pana la mare si s-ar dizolva in apa ei si toate corabiile din lume ar pluti pe el”.

Atunci dervisul zambi si spuse: „Atat de slab suflet ai prietene, incat apa marii il dizolva? Fie, sunt multumit cu raspunsul tau. Acum da-mi arcul.” Kahil i-a intins arcul si sageata din ramura de alun. Dervisul le-a luat si le-a preschimbat, dintr-o vraja, astfel ca arcul a crescut si s-a intarit cu doua coarne uriase de otel, iar sageata s-a chircit si s-a curbat, ca si cum ar fi fost dezlegata dintr-un mozaic spiralat de pe peretele moscheii. Apoi a incordat arcul si a slobozit sageata catre cer. A asteptat o clipa, apoi a scos din san o oglinda, s-a uitat in ea, dupa care a aruncat-o in parau – si apa paraului a inghetat, neteda si limpede, iar in ea s-a vazut imaginea trunchiului de copac in care se prefacuse Fouad. Kahil a icnit de spaima si a scapa un strigat cand a zarit sageata chircita lovind in plin scoarta copacului. Numai ca atunci, dinspre imagine s-a auzit un clinchet si un scartait, ca de cheie intoarsa in incuietoare, apoi pasi si zgomote de om care urca pe scara si in cele din urma un om a iesit dintre crengile copacului, undeva, in iarba, in afara gradinii Mir-Hranni – si a apucat-o la fuga. Cu un oftat de usurare, Kahil s-a intors catre dervis, in timp ce imaginea se dizolva.

„Asa, acum sa-ti trezim la viata femeia. Leacul pentru somnul ei sunt chiar cele 5 arome ale portii gradinii Mir-Hranni. Eu iti voi da ultima floare, pe care nu o ai inca, iar tu va trebui sa le freci pe pieptul tau, astfel incat sa se amestece cele 5 parfumuri si mirosul tau si sa-ti strangi iubita la piept. Un fel excelent de a alunga somnul, nu incuviintezi?”

Zis si facut – cu inca un gest al mainii, dervisul l-a eliberat pe Kahil si i-a inmanat floarea. Putin l-a stapanit pe tanar sa nu incerce sa-l spintece cu hangerul pe batran, dar chipul lui calm si zambitor nu putea prevesti decat ca are motive sa nu se teama deloc de o astfel de nesabuinta a tanarului.

Kahil a ingenuncheat langa Anbar, cea adormita si a zdrobit primele patru flori pe pieptul sau, apoi, cand era cat pe ce sa faca acelasi lucru cu cea de-a cincea, a auzit o voce ca de tunet: „Destul!” Cu un tropait, patru calareti s-au aratat in jurul lui Kahil si al dervisului.
„Ah, porc de caine si nemernic de vrajitor Siraj! Toate frunzele din frunzis ti s-au potrivit asta data, cum apa din parau aduna picatura langa picatura, tu ai facut sa nu lipseasca nimic. Cu toate astea, ai uitat un singur lucru – juramantul tau spune de un sacrificiu, nu de o inselatorie!”

„Strajeri de nimic ce sunteti! Mi-am incheiat menirea, acum se termina, asa spune targul pe care l-am facut! Kahil ibn Numair, trezeste-ti femeia si dusi sa fiti. Altfel asa va zace pe vecie.”

„Kahil ibn Numair, fa cum ti-a spus dervisul Siraj si pe pieptul tau se va amesteca cea mai puternica otrava ce-a fost vreodata. Frumoasa Anbar o va respira iar tie iti va patrunde in piept. Pentru mortile voastre, Siraj va fi liber, de va hotari astfel stapanul nostru.”

„Nu-i asculta! striga cu disperare batranul. Aminteste-ti, eu l-am eliberat pe fratele tau. Ei l-au calauzit sa-ti iasa in cale, cand l-ai strapuns cu sageata!” Kahil s-a uitat atunci cu o urma de confuzie in ochi la calareti. Acelasi calaret i-a raspuns:

„E adevarat ca noi l-am calauzit. Dar tu l-ai strapuns cu sageata vrajita de Siraj. El nu l-a eliberat pe fratele tau, care sta inca acolo, invesmantat in scoarta lui de copac, ci pe slujitorul vostru, Hadi, care te-a urmat pe ascuns in gradina.”

„Pe legea tuturor, ce nascocire mai e si asta? Vrei sa-ti trezesti femeia ori ba?”

Din spatele batranului a rasarit atunci al cincilea calaret, imbracat in mantie aurie, cu o piatra pretioasa la gat. Dervisul s-a intoarse speriat si a palit la fata – „Jibril…”

„Capitane, vechiul nostru prieten, Siraj, sustine ca planul lui e gata sa-i asigure izbavirea din blestemul in care zace de pe vremea batranului vizir Ibn Ghazi, bunicul prea maritului Abdul Hakim, Allah sa-i aiba in paza pe amandoi.”

Jibril, calaretul caruia ceilalti ii ziceau „capitan” a descalecat, s-a apropiat de parau, l-a inghetat din nou si a privit imaginea copacului, apoi a luat ramasitele petalelor pe care Kahil le frecase de piept si le-a mirosit, dupa care a ras cu pofta si a zis:

„E drept, noaptea a fost intunecata chiar si pentru ochii nostri, paianjenul de Siraj si-a intins nevazuta plasa si s-a folosit chiar de noi pentru a face asta. E drept, aceasta-i e menirea, cum si leului ii e menit sa ucida gazele. Cu voia vizirului, i se va da libertatea, in schimbul vietii musculitelor ce i-au picat in plasa – dar numai dupa ce povestea lui va fi ascultata si supusa judecatii mariei sale.”

„Maria sa asculta…”

Nici unul din cei prezenti nu-si ascunse uimirea la auzul vocii placute, insa in acelasi timp metalice, pe care o ascultasera de multe ori la predica – a maritului vizir Abdul Hakim. Acesta sedea turceste (de cine stie cand), pe un covor persan intins pe iarba, de cealalta parte a paraului, in umbra. Cine oare sa-si stie mai bine gradina decat stapanul sau? – zice un vechi proverb.

„Insa povestea ticalosului vrajitor Siraj, precum si dezlegarea tainelor ce-i tin inca pe Kahil, pe fratele sau Fouad si pe iubita lui, Anbar prizonieri – toate aceste ti le voi istorisi fara gres cand soarele se va ascunde din nou, asa cum faci tu acum, prea frumoasa mea printesa, si cand luna si vesmintele tale vor rasari iar, la fel de frumoase si stralucitoare. Cu bine acum!” Si spunand acestea, Subhi se ridica si se facu nevazut pe aceeasi cale ca si in serile dinainte – tufisurile de sub balconul printesei.