You are currently browsing the category archive for the ‘Lirice’ category.

Un tigru cu sufletul roată,
Pândeşte la umbră, să-i vină
Lumină, din dor de lumină
Pe iarba de nori presărată.

Un tigru cu blana-nstelată
Asteaptă si-n noapte se-nchină
Sa-i farmeci tăcerea senină
Cu zbor de ninsoare curată –

Să-l scalde-n zăpada adâncă,
Si-asupra-i să cânte-ursitoare:
Descântec pe buze să-i cheme.

Un tigru pe-un vârf alb de stâncă
Urzeste, in marea cea mare
Din ochi, talazuri de vreme.

Citește restul acestei intrări »

Woland: Dorul. Explica-mi.
Deroude: Este o oarecare cruzime din partea ta sa ma intrebi, insa inteleg ca, pentru o fiinta atemporala, poate fi mai greu de inteles. Motivul nu este ca tu, ca entitate, nu mori, sau nu ai un sfarsit similar cu al nostru. Motivul este ca prezenta ta nu este legata de curgerea timpului, deci nu poti petrece involuntar o durata semnificativa de timp departe de cineva sau ceva.
Woland: Nu este o intrebare retorica. Adica, nu incerc sa te provoc sa-mi expui versiunea ta – iar presupunerea ta este corecta: pot exista oricand in oricare moment din timp – dat fiind ca interventia mea in Univers nu este niciodata directa, eu nu sunt legat de secventialitatea vietilor voastre. Foarte probabil, daca la un moment dat as misca macar si o farama de nisip din lume, nu as mai putea din acel moment, sa ma intorc inainte de clipa respectiva. Te rog, insa, explica-mi dorul.
Deroude: Dorul. Dorul e cand simti pamantul cald sub picioare, cand e ger si iti atingi obrajii cu mainile, cand e intuneric si mintea ta completeaza peisajul pe care ochii nu il pot vedea.
Woland: Bine, dar toate acestea sunt perceptiile tale – iti sunt date in mod natural. Ce are dorul cu ele?
Deroude: Dorul… e cand toate perceptiile acestea, dintr-o data, nu mai sunt ale mele.

Citește restul acestei intrări »

Razbate prin ceata zgomot de pasari in zbor
Ea se opreste, ascultand
Glasul aripilor: starnindu-se ezoteric, soptind, tremurand, eliberand miracolul aerului.

Ninge. Scantei de gheata
Aureoleaza parul ei.
Vrajile tinerei ierni o infioreaza, ii strabat trupul cu o unda de fericire.

Ascunse de ochii ei lacomi, siluetele brazilor reflecta
Norocul si tristetea, prin jocul zapezii.

Eretice pete de umbra aluneca precum spiritele literelor
Leganandu-se cu nepasare –
Scriu versurile intamplatoare ale unui destin ipotetic:
Iscat de nori, primit de iarba, cantat de zborul unei pasari,
Luminat de cerul invizibil,
Efemer si, in aceeasi secunda, nesfarsit.

Ninge. Ea se infiripa cu gratie in mijlocul lumii
Zana din trestie si picaturi de cosmos
Iubita fara sansa de razgandire
Orbita de sufletele nenumarate care exista doar pentru ea.

I whispered to my soul – I asked last night:
Will she recall my stranded violin?
-„Never! he answered – if your mind is right,
Stop dreaming, it’s your time to play and win –

Loving this world that dwells right here, within,
You will, once more, come fighting through the day!”
My sleepy wings then flew me sweet and lean
Over the treetops, in their winter sway.

Never!” he answered, as I went away
Asleep, perchance to find my drifting life,
Living, perchance to cloud the world in gray,
In shades of silver, seeding war and strife.

Some day, one August noon, I’ll bring her stars and sand,
And gently, as a child, I’ll hold her longing hand.

With the palms of my hands, I take the light from this day
And into the blind darkness I run forward.

And into the night, my hands shine
My hands warm the stars with hope
And the stars wait, frozen, for better seasons to come
For worse clouds to vanquish.

And, come the year end, I will sit on the hill,
With the palms of my hands empty and scorched
From so much light.

And then, I will want to be somebody else
I will want to love you so much that I may melt with the green plains.
I will want you, my forbidden wonder,
To cherish and bless me from the far mountains –
To send me rain, sparrows and moonlight.

Când eram mic, mi-au spus părinţii că scoicile ascund uneori perle. Mi-au spus că doar una la un milion are în interior. Cred că acesta a fost primul meu Graal. Fireşte că nu l-am aflat niciodată – scoicile cu pricina nu se găseau pe ţărmul unde puteam eu să le caut. Neştiind însă acest amănunt, am căutat cu sârguinţă. Mi-am imaginat că o asemenea comoară trebuie să fie la fel de preţioasă pentru scoică, aşa cum e pentru mine, ca atare mi-am îndreptat atenţia doar către scoicile cele mai greu de găsit şi mai ales către cele mai bine ferecate. Înţelegând că ele sunt fiinţe vii, am dedus că până şi cele perlifere trebuie să moară odată şi odată, lăsând comoara părăsită în carcasa lor. Am început deci să caut printre rămăşiţele aduse de valuri la mal. Într-un târziu, am descoperit cochilia unui melc. Nu ştiam ce este. Cochiliile mici nu prezentau nici interes pentru căutarea mea, iar cele mari erau vânate de producătorii locali de suveniruri. Cu adevărat, dacă vreodată ar fi existat o scoică suverană, o ducesă printre scoici, demnă de a purta în viscerele sale perla, aşa trebuia să arate. Studiind descoperirea mea, am observat zgomotul pe care îl produce şi am dedus că trebuie să fie încă în viaţă. Încântat şi mirat în acelaşi timp, i-am întrebat pe cei mari. Ei mi-au dat explicaţia elementară cu zgomotul vântului prin cavernele părăsite demult de ceea ce era viu. Realizând proporţiile preocupării mele pentru găsirea perlei, ei m-au îndemnat să renunţ, fiind sortit eşecului. Nu i-am ascultat desigur, şi pentru acest motiv mă simt demn de a fi pe planeta lui Don Quijote şi a prinţului Lev Mîşkin.

Woland: Efectul fluturelui este o iluzie: in realitate, procesul este invers, ca proba la impartire. In realitate – succesiunea evenimentelor este guvernata de aceeasi lege care guverneaza si evenimentele in sine, instantanee – legea energiei minime: „care este cel mai neinsemnat lucru care trebuie sa se intample pentru ca evenimentul X sa aiba loc?”
Intrebarea ta urmatoare, cu siguranta, este cine decide ce evenimente „X” trebuie sa aiba loc. Ei bine, nimeni nu decide. Este pur si simplu o evolutie naturala, asemeni caderii libere. Asemeni curgerii apei. Sinuozitatile pe care le percepi tu sunt de fapt caile cele mai firesti, ce corespund energiei minime.
Deroude: Si e normal si corect, presupun ca vrei sa argumentezi, sa numim aceste cai destin. Singura slabiciune a argumentatiei tale este ca apa urmeaza o cale sapata in stanca, sau erodata in pamant – urmeaza o albie. Problema nu este cum anume alege apa variatiunile printre limitele albiei, problema este cine creeaza albia. Iar legea energiei minime, in acest caz, este mult prea generica si abstracta pentru a se aplica unui context atat de sensibil si subiectiv.

Citește restul acestei intrări »

Light.
Immense light, shimmering through my closing eye lids.
Smell of grass
Then the sound of your bare feet running, close to me –
A flower in your hair,

Your warm hand on my face.
Fade to black.

Music, generous, feverish, played ever for richer, endless seconds
Senselessly blooming for poorer souls than ours,
Making us dream, making us wish –
Bending the paths of the waves, so we can finally meet.
Our breaths playing in the orchestra, our hearts beating to the grand finale.
Fades, again.

Water, salted, playful
Caught in a moment of stillness,
On a painting – running down the Harlequin’s face.

Burying the sand and the air in sickness, in madness,
Seeking fear in happiness and in health seeking pain.

Faith, forgiveness –
That if I loved you more, then the Angels would’ve helped my voice sing
That if I fought longer, then the Titans would’ve helped my weary arms
That if I held you tighter, then my Life would’ve left me –
My Life would have hidden in you, to have and to hold, at last, a place of its own.

I live!
What glorious sensations –
Morning, perfume, tree bark, fingers, rain, time,
Beauty
Heart beat
Air, wonderful air, filling my chest.

Who are you, oh, tender, loving presence,
To trouble my soul
To take all that I have away and make it yours?

Citește restul acestei intrări »

The old man cried
By the wall where old men cry –

Cold tears dropping on the grass
Hungry for light and warmth.

The old man cried
With anger and spite
Like a madman, like a cripple.
He cried to himself and to the wall and to the earth –
„May all be damned if I can’t have them”, he uttered.

The old man leaned broken against the wall
And for one second he heard his heart again
He had courage
He had will and faith –
That he can break that wall and reach the other side.

And the trees nodded, filled with hope
And the sun heated the air with anticipation
And the shadows vanished, fearful
And everything whispered: „This is right. Now is your time!”

But then the old man felt that second passing,
Flowing irreversibly, like blood through a wound,

Like all seconds pass, precious and rapid, cold as mountain creeks.

The wall still stood, high and strong
With gentle grass and pretty flowers near
Growing, ever softer, ever more alluring,
From tears.

And so –
The old man cried
By the wall where old men cry.

You are the wonderful, passing time around my life
Changing, as the daylight;
Restless as the autumn wind;
Wavering with fear and excitement.

And for all your changes, I love you more –
Because I know that if you run from me today
You will hold me tomorrow.

And for all your restless struggles, I pray each night
That you will find happiness, in that far away place
That you call soul.

Citește restul acestei intrări »

Woland: Pacatul este totusi un lucru subiectiv. Nu incape indoiala asupra acestui fapt. Un calau de meserie, care se considera un simplu functionar si ucide procedurat, formal, este de fapt mai putin pacatos decat un barbat care fura o bucata de paine, pentru a supravietui, insa calcandu-si pe suflet si luptandu-se cu sine insusi. E mult mai importanta constiinta pacatului, voluntariatul, decat fapta in sine. Faptul ca stii ca ceea ce faci e gresit si totusi duci actiunea pana la capat, in virtutea unor ratiuni superioare, este in sine substanta pacatului.
In egala masura, binefacerea este subiectiva. A arunca o suma infima unui cersetor nu este un lucru altruist. Vazandu-l cum se ploconeste si se umileste in fata ta, te simti superior, puternic, castigi respect in fata ochilor tai. Daca faci gestul suficient de public, castigi si admiratia fatarnica a celorlalti. Practic, nu daruiesti ceva, ci cumperi ceva. Totusi, nici daca faci un bine in sila, impotriva vointei tale, doar pentru ca asa e crestin, sau corect social – acela nu iti poate castiga vreun favor divin. Binefacerea adevarata este cea disimulata. Fa-i un bine celuilalt fara ca acela sa aiba ocazia sa-ti multumeasca si de fapt, daca se poate, fara sa afle vreodata ca tu i-ai facut binele. Sau, ceva mai subtil si mai elegant, fa-i binele ca o parte a unui subiect comun, general acceptat; fa ca binele tau sa para normal, pur si simplu l-ai ajutat ca asa s-a nimerit, oricine ar fi facut la fel, asa se face. In felul acesta, doar un observator foarte atent poate sa remarce ca in realitate tu cauti in mod voit ocaziile banale de a face bine si le inlantui pe cat poti, pentru a maximiza efectul. Acelasi observator ar intelege ca, facandu-ti din asta un mod de viata, ii faci si pe ceilalti mai buni, pentru ca le impui binele ca o stare de normalitate, de banal cotidian.
Citește restul acestei intrări »

Hornul rasufla cald, dupa sunetul focului de lemn si zapada,
Gerului din lume povestindu-i intamplarile vietii lui –
Cantand si veselindu-se in cosmosul neinsufletit.

Roi de scantei izbucnesc fierbinti –
Efemeride, sfidand stelele inghetate.

Iarba argintie tremura, ca inainte de tropotul calului
Razboiul pandindu-l, mai aproape, tot mai aproape,
Arcurile si sulitele celor cazuti
Vibreaza cu pamantul si stancile impreuna.

Briza ascutita de frig si otel gol, sclipind
Varsa parfumul imbatator al florilor de acasa –
Abur de dragoste, navalind in suflet
Pragul indepartat aducandu-l aproape.

Betia si setea de flacari pe inimi pun stapanire
Arta cea mandra a mortii, senina si zvelta
Prinde fiinta si steagul victoriei poarta:
Rosu de suflul dorintei, negru de-un crunt intuneric,
Falnic, intins, sfasiat de durere,
Farmecul existentei prinzandu-l intr-o clipa de strigat.

Har si divina rasplata te-asteapta, o, tanar erou!
Fierul ce pieptu-ti strapunge, un brat de fecioara va fi.
Noaptea ce-ti stinge privirea, curand va fi rau de lumina!
Foamea de viata sa-ti piara, gloria fie-ti eterna,
Glasul tau stins peste cer si pamant sa rasune!

Estul se-aprinde, iarba incet se dezgheata
Harnice clipe se scurg pe suvoiul de sange
Zilelor tale ferice slujindu-le pana la capat.

Cand sabiile sclipesc, nu-ti mai indrepta gandul la iubire, credinta, nici macar la chipurile parintilor tai! Julius Caesar

Deroude: Bine, profesore, JOS MANUSILE!! Tu ai vrut-o! DA, sunt un animal de prada! Foamea, dorinta, pofta ma fac agil si imi ascut simturile si coltii. Sunt „Homo homini lupus” al lui Plaut, dar asemeni lupului, ucid eficient, sigur, cu usurinta si precizie, fara sa am in ochi victima, ci trofeul. Asta nu ma face pacatos, ma elibereaza. Eu sunt natura, tu esti tentatia, eu sunt frumusetea nealterata, tu esti iluzia, eu sunt singur, tu esti nemarginit si oricat de fragmentat!
Woland: Calmeaza-te prietene, esti victima unei circumstante nefericite, a unei neintelegeri. Eu nu compar libertatea cu salbaticia pentru a o denigra, dimpotriva. Mereu am simtit ca un strop de salbaticie, de pasiune, ajuta fenomenul estetic. Pur si simplu am vrut sa-ti atrag atentia ca dai dovada de nesinceritate si falsa modestie comparandu-te cu un lup. A ucide cu precizie si usurinta este mai degraba de natura unui om educat si inteligent – sclipitor chiar. Un profesor Moriarty sau o Lucrezia Borgia.
Citește restul acestei intrări »

Tu, fiinta, emotie, miracol, enigma, inefabila eroare –

Te iubesc –
Cu certitudinea cerului, de care ma tem, si a luminii, de care ma bucur.
Si de intreaga mea existenta ma indoiesc mai mult decat de acest simplu fapt.

Citește restul acestei intrări »

Love me like a wolf, like a river,
Till the night ends, flow through my arms.

Dawn for me, as the raging, burning sun,
Breaks loose from the starry chains.

Do this creation once again, whisper for me
Wonders and fortunes to live by
Never end. never become
Part of this Universe – or I will rest still and perish.

With my hand, draw your body on a canvas of paper,
Life flowing through my fingers,
Death waiting at the edges of the painting.

Won’t you capture this moment for all time? Won’t you…
Find the true image in your memory –
Us, running through the field, with wolves and flowers,
Crying, embraced, gentle, with no tomorrow to die for.

Citește restul acestei intrări »

Norii s-au rupt si pe fiecare picatura care se izbeste de fereastra calda, cele doua lumini delicate, aflate langa geam arunca o noua nuanta, pastelata si cristalina, de durata unei clipiri din ochi. De sub odaia ce licareste fantomatic de zecile de lumanari in asteptare, se aude zgomot de petrecere, un taraf de nunta si voci pitigaiate ciripind mai tare in vacarmul departat.
Mai aproape este insa ploaia, care cade furios si necontenit, vrand parca sa strapunga acoperisul de lemn si geamul colorat si sa stinga flacarile obraznice, imperturbabile.
Oglinda mare de langa pat sclipeste si arunca umbre si lumini pe perete. Privind atent in ea, barbatul trece bratul pe o traiectorie lina, din ce in ce mai aproape, deasupra unei lumanari aflate in fata lui – pana cand flacara ajunge la el in palma. Strange din dinti cand flacara se subtiaza si se alungeste, pipaindu-i jucaus pielea.
Apoi, cu un gest taios, culege lumanarea ca pe o floare si o aseaza intre sanii femeii, apropiindu-si obrazul de flacara, privind-o in ochi, stiind ca lumina lumanarii sclipeste in ochii lui si o orbeste pe ea in acelasi timp. Ea il apropie de trupul ei si ii apuca mana cu care el tine lumanarea, conducand-o incet catre chipul ei. O picatura de ceara se prelinge transparenta si fierbinde ajungand in locul unde cele doua maini sunt stranse impreuna si parcurg cu delicatete obrazul ei. Mainile se opresc in dreptul buzelor ei pentru ca ea sa sarute degetele lui unul cate unul, savurandu-le ca un degustator de vinuri alese.
Trupurile lor se cauta, cu un tremur usor, de dorinta si nerabdare, sau poate doar o iluzie din licarul lumanarilor, in timp ce chipurile lor se apropie, fara sa se mai priveasca, intr-o clipa de inefabila gravitatie.
Ploaia se inteteste, zdrobindu-se neputincioasa in jurul camerei lumanarilor tulburate de rasuflarea dezordonata care razbate dinspre sarutul vegheat de printesa minusculelor lumini.

Citește restul acestei intrări »

Asculta.
Mesa se termina. Pe ultimul acord
O aura scanteind paraseste catedrala
Razele ei si umbrele noastre toate impletindu-se.

Timpul este azi.
Iscandu-se si potolindu-se cu veselie copilareasca,
Viscolul ne poarta –
Iubindu-ne si departandu-ne, in durere si in imbratisare
Eliberati si amortiti de atata frumusete.

Timpul este ieri. Unde briza efemera, staruitoare, cenusie
Ascunde stralucirea si viata.

Masina se opreste intr-o pata de umbra, langa o cladire inalta care ascunde luna plina si lumina felinarelor de pe drum. Farurile se sting, iar lumina de veghe se intuneca incet, astfel ca daca ai fi foarte, foarte aproape de masina, singurele centre de culoare si lumina ar fi cele doua perechi de ochi, unii verzi, altii caprui, aureolati de irisul deschis la culoare si fosforescent. Dar cel mai probabil ar fi greu de surprins si acestia, fiindca sunt inchisi, pentru a putea lasa cele doua guri sa se intalneasca si sa se simta cu dorinta si curiozitate. Masina se clatina imperceptibil in intuneric atunci cand pasagerii sai ocupa locurile din spate si deplaseaza scaunele din fata pentru a face mai mult loc. Metalul oazei nestiute ascunde iscusit umbrele bratelor, intensitatea tremuratoare a miscarilor – elegante, agere, ca undele oceanului, cutreierand harnice. Iubind, nevazuti, ei gaseau refugiul inimilor. Pe geamul lateral se formeaza o urma rotunda, argintie de abur, o urma de rasuflare, care se extinde acoperind treptat jumatate din geam. El o aseaza pe ea cu spatele pe bancheta si, trecand deasupra, deseneaza jucaus ceva cu degetul pe geamul aburit. Ea rade si il saruta.
Curand, aerul din masina inchisa ermetic lasa pe toate geamurile argintul aburului, si daca ai fi foarte, foarte aproape, daca ai putea atinge metalul masinii, ai simti in el vibratiile si sunetele ce se petrec inauntru. Si la un moment dat, de pe un geam s-ar prelinge o picatura de apa condensata, lasand o dara de transparenta, prin care ai putea vedea imbratisarea care-si transmite vibratia prin metal si prin aer, ai vedea trupul ei arcuit care conduce un moment electric catre creier, catre toate terminatiile corpului, catre ochii inchisi strans care asteapta si catre gura intredeschisa care n-ar vrea sa geama pentru a nu da de gol ascunzatoarea perfecta. Ai vedea chipul lui, strans lipit de sanul ei, si daca ai fi foarte, foarte aproape, la el in suflet, ai vedea si zambetul fericit, incredibil de fericit, pe care-l ascunde el langa inima ei.

Citește restul acestei intrări »

Deroude: E randul meu. E randul meu sa lovesc in lumea care nu stie si nu vrea sa afle, e randul meu sa ma simt nefericit pentru ca sunt victorios si-mi pare rau pentru cel invins, sa fiu fericit ca am fost infrant si invingatorul imi intinde mana cu noblete si prietenie. E randul meu sa ma privesc in oglinda si sa inteleg ce vad. E randul meu sa tac, atunci cand ar trebui sa urlu salbatic, sa surad amuzat cand ar trebui sa nu am suficiente lacrimi si sa mangai cu aerul ce incojoara degetele mele infiorate atunci cand ar trebui sa lovesc ucigator cu otelul unui pumnal.
E randul meu sa daruiesc, sa fur, sa sper, sa ranesc, sa fug, sa rad, sa alerg, sa alerg cu lupul meu alaturi, sa ascult. E randul meu sa derulez o clipa cu incetinitorul, chiar daca e aceea in care gonesc fara discernamant, cu acceleratia la podea, lasand ochii si mainile mele sa-mi decida viata, periferic, marginal.
E randul meu sa fac pe cineva fericit.

Citește restul acestei intrări »

Of dormant Claire I dream and crave.
If I were brave
I’d tell her too –
That since she’s been asleep
The flowers grew
And bent upon her grave.
The flowers grew
With roots so deep –
They almost touch her in the sleep;
I’d die to touch her. And I fear
That every day may bring my end
And I will bend
Like flowers on her tomb
And then, once more we’ll hear,
The falling rain, outside our room.
At night, as in a grave
I see the light: shaped like a frozen wave
And shaped like her, my frozen dear.
Of dormant Claire I dream.

Înainte de a te trimite departe…

Îmi spuse iarăşi Mâine să mă întorc la Azi,
Iar drumu-i fără urme, printre aceiaşi brazi;
Si-n mijloc, in speranta ca eu nu am uitat
Crestea o creanga rupta dintr-un picior de pat.
Şi chiar la capăt, luna, striga „Te vreau”! de zor,
Alunecand ‘nainte si inapoi pe-un nor.

Concluzia-i că iubirea e oarbă şi mai şi
Când are-n plete-o floare şi-aşteaptă să nu vii.
Si fiecare noapte e glasul unei vieti
Ce pentru tine rade si cântă, să te-mbeţi.
Sa fiu acolo-as vrea cand te indrepţi s-apui,
Si cerul iute-nchide geana lui.

Ba încă, într-o seară, pe când mă tot privea
Fiinta care plange şi, de sub cer, o stea,
Mi s-a-ntâmplat să-mi cânte o mierlă mai de soi
Cum că te completeaza de ieri trei vorbe noi.
Atât de multe, bietul de mine, că nu ştiu
De-s eu in toate cele, de-s treaz ori chiar de-s viu.

Citește restul acestei intrări »

I walk alone

Love is my shrine and my battle armor
And my answer to all troubles is you –

Joyous and neat, entangling.

Like the desire to please the gods,
Like a kiss while adrift, dreaming
Like me, the lone walker, the essence
Of how you define „forever”.

O aura navigand ametitoare
Strabate valurile catre larg
Oceanica si ravasita, lasand intuneric in urma.

Apele se strang in jurul ei
Vorbindu-i cu toate glasurile din lume
Erotic si razboinic, precum in aceeasi fiinta
Fericirea si Durerea ar fi fata in fata
Ascutisul sabiilor sclipind,
Nebunia sufletelor masurandu-si.

Cerul incarcat de nori se destrama
Irisul lunii patrunzand prin fumul sfasiat.
Ultimul strop de lumina se-ascunde
Lupta se stinge, pe trupul victoriei suave
Linistea somnului dulce se lasa.

Asculta strigatul dorintei, in gloria ei, cu armele insangerate si ochii stralucitori!

Lie with me, wild soul
Over the waves of blizzard,
Violently rushing through my dream.

Electric whispers flicker as the night
Nests sweetly between us,
Echoing in our mouths –
Valleys and mountains away,
Eons across the void,
Reaching from the never ending distance.

Clear drops of rain
Hop across the warm lake
Appeasing my wild soul to sleep –
Nude and smiling as a victory statue,
Giving me strength for another lifetime.

Empires battle on in my great dream
Shining their arms and singing their ballads.