You are currently browsing the category archive for the ‘Paruiala’ category.

I leave the office at 9. I answer the last call tonight, while warming up the car. I’m calm and relaxed, but this time, there’s something there, heating up the boiler, eating me. I cannot listen to the house & trance station I had this morning. I switch to the classical music station. It’s Saint Saens – The Swan, for cello. I close my eyes for a second and wait for a pause, to start the engine. Then I drive slowly to the intersection, wait for the green light, and turn, just as the first drops of rain hit the windshield.
Citește restul acestei intrări »

Noroc s-a nascut la doua zile dupa venirea noului mileniu. Taica-sau era husky, mama era „Fetita” blocului. Noroc avea coada pufoasa, o stea alba in frunte si labele moi si albe, ca ale tatalui sau – era singurul dintre cei cinci pui cu aceste semne de nobilitate.
Citește restul acestei intrări »

Am indragit pentru prima data acest ceva-subtil-dezacordat al suprarealismului ascultand Stravinski, in perioada Rusa – Ritualul Primaverii si citind Leonard Cohen – „Frumosii invinsi”. Nici unul nici altul nu sunt ceea ce numim suprarealisti. Dar – ei bine hai sa incerc sa explic:
Citește restul acestei intrări »

Please read this only if you’ve heard Mozart more than in mobile phone ring tones, soap opera and spelled.
This is not about the happy bells of wedding, about kissing under the mistletoe, or any other practical combination between bells and kisses. And Ludwig Van is a piece of subtle humor, arising from assimilating the nobility particle „van” with a middle name, American style. He does not play for Real Madrid. Never has.
Also, Paradise is not a word of Hawaiian origin. It comes from pairidaēza, a word in Avestan, a Persian ancient language – it means a wall around a garden. Like most walls, it is supposed to keep something in and someone out.

If you feel you’ve missed some of the information revealed here, please, PLEASE, do not hit the „Read more…” link.

Citește restul acestei intrări »

Woland: I’ll tell you, anyway you look at it, this is the most delicious plot I’ve ever seen. Let me make a few points in support of that: one – Baron Scarpia dies an old man, in his quarters, by the hand of a beautiful young woman whom he, arguably, loves; Mario Cavaradossi dies a young man, in a prison tower, gunned down by a firing squad. Scarpia scores.

Citește restul acestei intrări »

Bene Gesserit’s litany against fear (from Frank Herbert’s Dune)

I must not fear.
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone there will be nothing.
Only I will remain.

I fear the sky will fall. That is all. Like Caesar’s Fifth Legion, Alaudae, the Larks.

Citește restul acestei intrări »

War. War never changes. (catch phrase from „Fallout 2”)

I wish there was a war going on, a great war – somewhere I could fight, because there’s so much to fight for.

Then I could be out there, in the front line, my life holding on to defend the one I love at home. It wouldn’t matter were home is, or whether she loves me back, or whether she wishes that I live or die. Or whether she cares at all, or even knows who and where I am.

I know it’s dumb, cynical, inhuman to want something like this, but I am certain I would have the will to go through it – there’s so much strength in me she didn’t have a chance to see, so much longing and desire I didn’t have the chance to let loose – and I’m also sure that I would carry her picture as my own Lili Marleen, as my love eternal, knowing that in war, „eternal” can mean until the next falling bomb shell. That would be an uncertainty that I’d be able to live with. That I’d happily live with.

It would be a fine way to go, too. If tomorrow never comes, you know that Lili Marleen is waiting underneath the lantern, back where you were once happy.

Deroude: NU INTELEG!! Ia urmatorul scenariu: clanul meu ma constrange sa-i respect o hotarare pe care eu o consider arbitrara si care imi provoaca nefericire si imi ingradeste in mod violent libertatea. Ma invart ca un tigru in cusca, ma izbesc cu cruzime de barele ei, pana sangerez si ma dor toate oasele, si deodata cineva se apropie sa ma ajute, PE MINE, TIGRUL!! Ca si cum as avea nevoie EU de ajutor. Dar am nevoie, pentru ca e fie acel ajutor, fie cusca. Necazul e ca, desi cel ce vrea sa ma ajute nu cere nimic in schimb, eu, tigrul, trebuie sa-l rasplatesc cu ceva si la indemana e sa-i ofer prezenta mea superba, maiestuoasa, pentru a-i imbogati viata si a-l face mai fericit si mai implinit. Care, imi spun eu, in sinea mea de tigru, e o prezenta fatarnica, mincinoasa, pentru ca eu nu simt nici o dorinta sa-l fac mai fericit si mai implinit, sau sa-i imbogatesc viata: deci ar fi ca un targ intre doua lucruri pentru care nu ai voie sa ceri ceva in schimb, care trebuie sa fie inerent dezinteresate.
Ei bine, poate sunt eu diferit de tot restul lumii, defect, aberatia, dar eu, tigrul Deroude, l-as FOLOSI cu josnicie si in deplina constiinta pe cel care ma ajuta, as stoarce de la el si ultimul strop de omenie, m-as agata de el cu ghearele si coltii si in cele din urma l-as ucide ca sa-i devorez trupul daca ar fi ultima resursa. Orice, numai sa nu ma tarasc supus, privind din cusca cum clanul, sau oricine altcineva, imi conduce viata.
Si hai sa vorbim de viata, daca tot veni vorba. Zici, profesore, sa nu visez la lucruri imposibile, pentru ca aceasta e viata reala. VIATA REALA? Iti spun eu ce e viata reala: e firul ala alcatuit NUMAI din lucruri imposibile pentru care te bati pana cazi lat, pana cu ultima farama de vointa nu mai poti misca nici un muschi pentru a te ridica si a sari la bataie din nou, pana cand nici macar sa te dai batut nu mai ai vlaga si te tarasc de pe ring in semiconstienta. Altfel e viata reala a celorlalti, care te invata ce e aia „viata reala” ca nu cumva sa o incerci si tu. Si e al dracului de placut sa vezi cum fraierul te crede si face cum vrei tu ba chiar iti saruta mana ca l-ai ferit de cine stie ce primejdii.
Chiar, profesore, cum crezi ca face clanul meu chestia asta? Cum isi creste clanul meu copiii, ce naiba le pune in lapte, cum ii dreseaza? CUM NAIBA REUSESTE SA LE IMPUNA SA-SI RUPA SUFLETUL DIN EI CA SA SE SUPUNA, SI CEA MAI MARE SALBATICIE – SA AJUNGA SA CREADA CU SINCERITATE CA A FOST DECIZIA LOR!!!!
Cata putere iti trebuie ca sa rupi vointa unui tigru, incat sa zaca neputincios, desi are in trup vigoarea si forta de a muta si muntii, desi are in minte vise si aspiratii, desi vede in fiecare noapte campiile verzi si copacii razleti ai savanei si se trezeste apoi dimineata pe fan putred in cusca in care abia se poate intoarce???
Sunt idealist? EU??? Nu, profesore, iti spun eu ce sunt: sunt individul ala caruia VOI i-ati spus mereu in ce sa creada, bazandu-va pe faptul ca va fi superficial, ca si voi, si va inceta sa creada in mod natural, dupa o vreme. Dar oricat l-ati lovit si l-ati indepartat de obiectul credintei lui, el s-a incapatanat sa continuie sa creada. Sa creada ca Mos Craciun te poate face fericit, ca exista Dumnezeu si ca ne iubeste pe toti, ca exista dragoste si ca atunci cand cineva iti spune ca te iubeste, cu siguranta acel cineva vrea sa iti fie alaturi la bine si la greu pentru totdeauna.

Nuclear power. When a heavy atom undergoes nuclear fission it breaks into two or more fission fragments. The fission fragments consist of atoms more lightweight than the original heavy atom. The sum of their masses do not precisely equal that of the heavy atom, even while accounting for the incident neutron. The difference (mass difference) consists of ejected neutrons and the release of binding energy. The neutrons leave the reaction at high speed, and may collide with other heavy atoms in a phenomenon known as „fission capture”. This could result in nuclear fission, forming the basis of a chain reaction. (Wikipedia)

There are very few powerful phenomena in the world and in our lives in particular that do not form chain reactions. It is for this reason that they (and ourselves) are so incontrollable and, in essence, beautiful. There is nothing, nothing in the world that my mind desires more, right now, than an answer. Yet, for all my certainties, I will keep asking questions („With quiet questions I find in my dreams / I play on the stage of all beings”).

Citește restul acestei intrări »

As I’ve figured this big scheme of things, which I analyze and contemplate every day with increasing admiration – there is a network of interactions between all of us and this world, leading to each and every event. It’s not destiny or anything like it – you can try and experiment on it, like you’d have a dashboard with buttons and you don’t have a clue what they do. You just push them and notice some LEDs color up and hear noises. Thing is, when you do that with real actions in your life, there are two worrying effects – one, you don’t get to undo the stuff you’ve done and two, the effects don’t pop up immediately, they can take years.
But the really fun thing you should try is see if you can put together a theory, a scenario that fits perfectly into a given known situation – a scenario that could’ve lead to that point in time where you stand and analyze.
Here’s my chain of events: the setting includes me writing this and the girl I love, who’s about a hundred miles away from me, listening to a certain tune that she likes and I loath – my subject, that is.

Citește restul acestei intrări »

Ultima mea problema filosofica existentiala (din seria celor care te lovesc cand stai pe buda): cum ar arata o civilizatie umana cu o cultura construita in intregime pe interpretarea perceptiilor (dusa la extrem)? Cu alte cuvinte, daca totul in cultura respectiva ar consta in perceptii, acestea fiind unitatile de baza ale artei, religiei, politicii, societatii, etc. Sa fiu mai explicit: unitatile noastre de baza sunt ideile, care reprezinta modele abstracte ale lumii in care traim (e.g. electron, bunatate, femeie, Mesia, masina, iunie, sapte, director adjunct, etc.), pe baza unei ontologii pe care o invatam si o intelegem. Daca unitatile de baza ar fi perceptiile, atunci ontologia ar fi alcatuita din clase perceptive (e.g. curent, placut, delicat la atingere, credinta, viteza, caldura, mult / putin, supunere). Ar fi zi pana se face noapte, si vara pana incepe sa ploua. Ar avea si ei zei, pentru clasele cele mai importante perceptive. Zeul caldurii, zeul frumusetii vizuale, zeul omorului in bataie, zeul masajului. Printre altii, sunt convins, de exemplu, ca ar exista un zeu al sarutului, cu un cult intreg in jurul lui – pentru ca, asemeni altor concepte care in lumea noastra sunt zeificate, si acesta este dialectic, echilibrat si arhetipal, adica ne este comun inconstient tuturor, de la Quasimodo pana la Mata Hari. Sa botezam acest cult Zen-Sarutul.

Citește restul acestei intrări »

Zece ani e masura noastra. Plus sau minus zece la suta. Daca privesc in urma imi vad momentele cheie. 1. Prima suta de dolari/luna; prima casatorie; 2. Primii cinci sute, primul copil; 3. Prima mie, primul divort; 4. Primele trei mii, a doua sotie, prima amanta; 5. Primele cinci mii, primul pas lateral. Unde ma va duce urmatorul deceniu?
Citește restul acestei intrări »

De doua saptamani, de cand mass-media a inceput sa construiasca, furibund si maniacal, cazul „profa Corina” (mai ceva ca la referendumul din 19 mai, vorba unei comentatoare de pe HotNews.ro), profesoara de la liceul „Lucian Blaga” a fost transformata intr-un adevarat monstru.
Vina care ii e pusa in spate? A fost iubita unui elev de 18 ani, care s-a aruncat de la etaj din dragoste pentru ea.

Citește restul acestei intrări »

Un vultur crescut printre gaini, in cele din urma isi recapata conditia de vultur. O continuare a fabulei este ca, in urma plecarii vulturului, gainile fac tot posibilul pentru a atinge si ele conditia respectiva – lucru perfect comparabil cu propaganda comerciala moderna. Dar este oare aceasta interpretarea cea mai fericita a fabulei?
Citește restul acestei intrări »