Este prima mea regula: orice persoana cu care conversez online TREBUIE sa intre in viata mea reala in cel mai scurt timp. Altfel, relatia online intra in „carantina”.
Cu cateva luni in urma, „something snapped”, ducand la aceasta regula, pe care o aplic in mod absolut draconic. Cam asta e descrierea pe care am dat-o atunci, pe forumul pe care scriam (http://www.roportal.ro/discutii/ftopic33957.html):

Acum cateva zile eram foarte multumit de mine ca tocmai scrisesem primul meu topic. Era super fun!! Era un joc. Era un pass-time.
Acesta este al doilea topic si in acelasi timp ultimul. Este de fapt si ultimul post. Sunt convins ca nu voi rezista fara o discutie aprinsa, cu umor si substanta cenusie, asa cum am avut aici (si pentru care le multumesc roportalienilor) – fiindca insa imi voi impune sa nu mai utilizez forumul (nici acesta nici altul) probabil ma voi vedea obligat sa-mi adun prietenii langa mine fizic si sa stau de vorba cu ei, sa discutam cu ajutorul buzelor si sa receptionam mesajele cu ajutorul ochilor si urechilor.

De ce aceasta decizie radicala? De duminica pana azi am fost prins intr-o activitate febrila pentru incheierea unei afaceri pentru firma la care lucrez, iar azi, la ora 15:24, la cam jumatate de ora de cand totul se terminase cu succes si eram usurat si satisfacut dupa o tensiune destul de mare, Outlook-ul mi-a semnalat un forward de la un coleg. Am zis ca e vreun banc sau o reclama funny si ca ma relaxez putin, asa ca am dat clic pe ea imediat. Era mai mult sau mai putin articolul acesta. Florian Pittis a murit. Acum doua zile (eu nu aflasem nimic, nu prea avusesem timp sa aflu ceva)

Eu sunt o persoana extrem de controlata, cu un calm perfect in situatii de criza. Este o chestie de educatie. Asa ca sunt convins ca nici unul dintre colegii mei din birou nu au inteles sau banuit ca aveam un nod cat o para in gat si ca ochii putin congestionati nu erau astfel de la aerul conditionat.

Pe Florian Pittis l-am vazut la teatru acum 20 de ani, eram mic si era prima mea piesa de teatru. Era un spectacol cu doar el si o domnisoara, dar pentru mine era un urs bland cu o coama mare care se purta cu o delicatete nemaivazuta. I-am zis mamei ca el e ca Bestia din „Frumoasa si Bestia”, una din primele casete pe care le-am vazut la video-ul vecinului. De atunci, el a devenit un stalp in viata mea. Nu va ganditi ca am fost fan Pasarea Colibri sau al lui personal, nu e asa. El era unul dintre lucrurile fixe, stabile in gandirea mea. Era vocea de la Teleenciclopedia, era simbolul libertatii, al free spirit, al generatiei pe care mereu am invidiat-o si iubit-o, cei care au vazut Woodstock-ul si Misiunea Apollo, care au baut Brifcor si sprit cu sifon de la sifonarie, care nu au fost niciodata prinsi intr-o activitate febrila pentru incheierea unei afaceri pentru firma la care lucrau.

Oh, and he saw the Rolling Stones. There – another one that he’s seen and I’ve missed!

Nu mai vreau sa vorbesc cu un ecran LCD. Vreau sa vorbesc cu oamenii, chiar daca trebuie sa-i smulg si pe ei din spatele ecranelor. Imi iubesc viata indiferent ce a devenit ea. As vrea insa ca si alti oameni sa iubeasca viata mea, asa cum eu iubeam viata lui Florian Pittis. Si acest lucru se poate intampla doar dand mana cu ei, imbratisandu-i, sarutandu-i, mangaindu-i, privindu-i si lasandu-te privit de ei.

As dori sa comentez ca acest topic isi are locul la categoria „dragoste”, pentru ca viata este cea mai mare dragoste dintre toate.