Sex

Şi ce dacă e miezul nopţii?
Marea nu ştie
Cine suntem: fiinţa elşiea.

– Te iubesc. – Nu-mi mai vorbi.
Ochi unduitori,
Vino către pământ cu un ritm
Care dă naştere.

Ritual
E un braţ de femeie
Care ţine îmbrăţişat tot globul
Zbuciumat şi miraculos
Cu trăsnete şi zăpadă
Care zvâcneşte în ritmul ei,
Pe sânul ei stâng,
Mânat de inima ei,
Ca şi cum toată Creaţia
Ar fi un dans.

– Te iubesc, precum un disperat.
Şi marea ştie
Că disperat înseamnă ‘fără speranţă’.

– Aş vrea să mă scufund…
O lacrimă tresări
Desenată pe obrazul lui de Arlechin.

Şi, când plângea ea,
Pe pământ, norii strigau la cer.
Şi, când plângea el,
Era senin cerul ca lacrima.

Însă acum ei nu plâng
Pentru că se despart,
Precum o apă roasă de nerăbdare
Să se transforme în ploaie.

– Nu-mi mai vorbi niciodată…
Pot să te mângâi
Pot să fiu zgomot? Să te înconjor
Pot să ştiu când visezi.
Nu pot. Rămâne doar
un ‘acum’.

Care va fi ‘atunci’

Cred că el n-a plâns niciodată.
Cred că ea n-a auzit pe nimeni plângând.
Cred că ea este Prinţesă şi cred
Că el e nemuritor. Şi de-ar
Fi aşa, chiar dacă e miezul nopţii,
Sărută-mă.

Era fata din Ajunul Crăciunului …

Era fata din Ajunul Crăciunului –
şi ea,
doi îngeri,
un arlechin,
un râu pe lângă drum,
un drum pe lângă râu.
O lună plină,
câteva priviri,
doar o zi de peste un secol,
doar o zi de mâine,
nici o zi de ieri,
unsprezece zile de azi,
Un buchet de bătăi de inimă,
o mie de gânduri,
o fugă,
o viaţă!
Între paginile acestea două se află o veşnicie…


Poveste dinspre Crăciun

Ninge cu cetină afară şi e-n zori.
Îmi pare chiar că îngerii aşteaptă să ies,
Aşteaptă sufletul meu să deschidă uşa,
Să-i lase să intre.

Aici e un adăpost de Crăciun,
Sub un brad împodobit cu ţipete după ajutor,
Sau după iertare. E cald şi aş putea rămâne
Pentru totdeauna, jucându-mă necontenit
Cu darurile – nedesfăcute – ale naşterii lui Isus.

Dacă aş ieşi, m-aş întâlni probabil
Cu vreo prinţesă rătăcită printre cântăreţi,
Cu părul ud şi cu un zâmbet rămas la fel.
Ne-am opri amândoi la mijlocul drumului,
Lăsându-i pe ceilalţi orbiţi de lumină
Acolo unde trebuia să ajungem.

Şi-aş învăţa probabil
Cum se farmecă un cântec de leagăn
Ca să ajungă doar al nostru.
Aş învăţa ce înseamnă cu adevărat “pentru totdeauna”…
Dar vezi, dragul meu suflet,
Aşa-i povestea asta, fără capăt
Eu nu pot ieşi, ca să aflu că nu există moarte
Şi, dacă aş afla, privind pe geam,
N-aş mai ieşi niciodată, de frică
Să nu fiu nevoit să-i jur prinţesei mele
Că doar ea, moartea, ne va mai despărţi…

Afară e întuneric, afară inimile se plimbă
Pe acoperişul casei mele
M-au auzit şi mi-au cerut să jur
Că nu voi plânge deloc
Atunci când mă voi despărţi de ele,
Şi voi lua în braţe sufletul meu
Şi voi sta în genunchi
Şi-mi voi lua rămas bun şi de la el,
Pentru că nici el nu credea
Că m-ar mai putea îngenunchea
Cineva.

Doar vino…

Doar vino şi ia-ţi rămas bun…
Nici lotusul nu are floare
În nopţile reci de Crăciun.

O clipă de vrei să mai stai,
S-ajungi cu un veac înainte
Căci seara plec singur în Rai.

Şi dacă nu vrei să mai pleci,
Să-ţi iei rămas bun de la Soare
Pe apele-i limpezi şi reci.

Prin sângele tânăr de dor
Doar unele lacrimi sunt sfinte,
Ca stropii de lotus – când mor.

Cerşetorul

Lângă toiagul său, cioplit cam din topor,
În faţă, stă cuminte-o pălărie,
Şi o hârtie unde-atâta scrie:
“Să nu-mi daţi bani! Eu nu sunt cerşetor…”

Şi-apoi mărunt, stă scris cu litere de tuş:
“Să ştiţi că pălăria doar cerşeşte,
Iar ea, nebuna, nu-i a mea, fireşte,
Deci, daţi-i bani prietenei de pluş.”

Prinţesa

Tu nu crezi că eşti o prinţesă?
Nu, îmi zise ea….

Dar uite cum versurile aerului
Se închină în părul tău minunat,
Şi ele ţi-ar spune…
Ba nu, mi-a răspuns, era şoapta ta,
Eu nu sunt prietena vântului.

Atunci picăturile,
Vrăjmaşe şi ademenitoare,
Parfumate şi străvezii –
Ca nişte diamante
Călăuzite de ochii tăi –
sufletele diamantelor.
Şi totuşi nu, mi-a zis iar.
Pe mine, ploaia nu m-ar iubi!

Apoi n-a mai vrut să mă asculte.
Şi-a dorit ca eu să fug,
Să mă întorc la Şcoală,
Să învăţ astrologia
Şi navigaţia
Şi pulsul sângelui
Prin numele ei.

Am avut o mie de profesori de iubire
Şi mi-au spus toţi
Să-mi las cuvintele să fie săruturi.
Dar eu i-am spus ei:
“Lasă-mi cuvintele să fie
Săruturile tale.”


După vreme

Din şapte ziduri de hotar
Am mai rămas doar un altar,
Citeşte-mă, cât încă ai
Aprinsă umbra ta de Rai!

Căci se mai sting din lumânări,
De-atât de multe întrebări.
Ba chiar – nici norii nu s-au dus
De cât de multe-au fost de spus…

Şi nici nu ştiu ca-n alte seri
Dacă m-ai fi iubit şi ieri.
Şi-aş vrea să-ţi mai rostesc ceva
Şi-aş vrea s-adormi sub vorba mea.

De-aş fi eu cer, aş vrea să las
La răsărit lumini de ceas,
Ca nişte lacrimi de strigoi
Pe chipul blând al sfintei Joi.

Să văd cum se mai urcă rar
La mine vreun ceasornicar,
Să-ntoarcă glasul lor ceresc,
Să-mi spună iar că te iubesc.

Dar au plecat, s-au dus cu toţi
Să-nvârtă alte mândre roţi,
La ceasul altui răsărit.
Eu – să te-ntreb doar mi-am dorit

De ce trăiesc, de ce-am clădit
Atâtea rugi de asfinţit,
De ce mai plâng, de ce-am plecat,
De-ai fost sau nu cu-adevărat…


Telefon

Tu esti? – Da,
Răspunse ea
Cu vocea lui de receptor
Deschis
Ca gri-ul dintr-un nor
Ucis.
Dar eu mi-am zis în clipa mea:
“E ea,
E glasul ei de catifea.”
Şi e pierdut într-un ocean
De lux,
Cu stele de mărgean
Şi-albastru-n loc de alt reflux
Şi-n loc de flux –
Cu vorbele mele
Şi ele
Scăldate-n smarald…
Şi eu strigam, strigam în gând
Ca un herald –
Vestind, plângând.

“- A, tu eşti, Vali ?”
Surâse ea uşor
Şi ochii-mi înverzeau de dor
Ca portocalii…
În depărtare înverzeau
Şi ei, dar nu de dor.
Nici nu plângeau, nici nu vesteau
Nimic.
– Mai stai, ţi-am spus
Mai stai un pic!
Eşti prea alături de apus
Şi n-aş vrea să te duci cu el
Când pleci la drum.
Doar un căţel
Să duci, şi poate chiar şi-un miel
Să aibă ce păzi prin fum
Căţelul tău, când pleci la drum…

Dar receptorul a murit
Şi vocea lui încet s-a-nchis
De glasul-cântec părăsit,
Ucis.


Requiem

Potecile urcau cu greu
Spre leul părăsit
Prin dune arse de granit,
Printre săgeţi şi gândul meu,
Cu moartea lui de leu.

A fost bătrânul leu…
Şi, cum adesea se-ntâmpla,
Când pacea se lăsa
În urma unui zeu,
Potecile urcau cu greu.

Doar cerul viu plângea orbit
Cu lacrimi de havuz,
Cântau electric norii blues
Prin rădăcini străvechi de schit,
Spre leul părăsit.

Căzuse istovit
Pe crusta neagră de curmal
Şi leul infernal
L-a şi cuprins, grăbit,
Prin dune arse de granit.

“E el!” strigă Orfeu,
Dar arcul meu era târziu
Şi ceasul auriu.
Iar el muri ateu
Printre săgeţi şi gândul meu.

Şi-i alb, şi-i negru, sunt şi eu
De mână luat ceresc.
Şi noaptea plânge şi-o iubesc,
Spre ochii ei mă urc cu greu,
Cu moartea lui de leu.

Ea

Ea se uită la mine,
cu ochii în fum
ca şi cum
ar zice: “Acum
aş vrea să suspine
Visul de ieri
de flori albe şi dureri
sure şi senine,
să te ia cu mine,
de ochi…”
Şi se pare
că plânge din fum
ca şi cum
N-ar fi spus deloc
Vorba ei.

Juan

El priveşte
Cu ochi de tigru
Neobişnuit cu lumina paşilor ei.
Ea îl închide
În braţele ei
Ademenite de zbaterea lui.

Ea îi spune lui “tu”
Şi el îşi spune “eu”,
Şi ar putea la fel de bine
Să nu îşi spună în nici un fel
Pentru că i-ar ajunge şoaptele ei
Pentru a-şi vorbi
Şi a le vorbi tuturor
Cu vorbele toate.

A da nume unui gând:

A da nume unui gând
Nu ştie nimeni.
Chiar gândurile, între ele,
Ar prefera să nu-şi zică gânduri.


Credo

Cred din fericirea de a crede
Şi acea fericire mi-o dă credinţa în mine
A Celui în care cred eu.

De sufletul meu se leagă fermecat
Păcatul de a nu şti dintru început
Puterea cu care voi fi crezut.

Aşa mă simt iertat şi aş dori, rostind
Dorinţa mea, să mă iert singur
Pentru săvârşirea absolvirii de mine.

Pe foaia cernită cu flori străvezii
Citesc rugăciunea cei ce păşesc înainte
Şi foaia şi sufletul împovărate cu flori albe.

Astfel, privindu-mă, oricine se roagă
Şi din cântecul lor mă înalţ
Cu ei împreună, ce smeriţi nu mai cuvântă.

Şi înălţarea mea nu-i la cer,
Ci la seninul din spatele ochilor
Neprivitori şi minunaţi ai lor.

Şi mă ispitesc singur cu apropierea lor,
Din viaţa lor se trage a mea,
Fuior blând cu miez de discordie.

Metropolis

Metropolis cade în apus de soare

Monstrul închide ochii, unul câte unul,
Incoerent şi ergotic, până reuşeşte
Ca un atom singuratic
Să se quasi – stingă.

Fiecare organ al său
Quasi – moare visceral; sau
Mineral.

E greu să ştii unde te afli
În Metropolis-la-apus.
Eşti un segment cristalin
Ce palpită, autonom, neorânduit
Cu monstrul.
Şi, laolaltă cu alte cristale,
Alcătuieşti inima
În jurul căreia nu se află nimic, căci
Metropolis are puterea astrală
De a se pune pe sine în mişcare.

Creţolina

Ea cântă piesa de adio
La clubul de pe ‘Rue de Flandre’
E tânără, cu voce tandră
Şi mie-mi zice – “amore mio”
Ca şi cum azi ar fi să mor
De dor.

O ghicitoare îi citise
Odată, într-un trei de pică
O soartă blândă, de pisică –
Cu suflete mergând deschise,
Cu şapte vieţi, cu stea, şi nor,
Şi-amor.

Dar eu, eu – suflet de balaur
Cu gals de lup în nopţi cu lună
Credeam că ştiu ce vrea să-mi spună
Deşi-ntr-o zi cu nori de aur
Mi-a zis, zâmbind sub cerul vid
“Hey, kid…”

Acum şoptesc, în loc de stele,
Din vorbele ce mi le spune
Mai sunt doar eu – şi-un grup de dune
Lăsate-n vremea dintre ele.
Şi, ca un zmeu ce-s, ştii că vreau
S-o iau.

Era solistă într-o seară
Şi eram toţi atât de-aproape:
Un suflet de oştean, la clape
Şi diavolul la o chitară
Şi eu – îndrăgostit lulea
De ea.

Onirion

– E cam târziu, e clipa omega, mai bine vino mâine.
Un câine mi-ar fi spus în vorba lui
Gândind că-n vorba mea nu mai
E loc de alte clipe ale serii.
Numai că – paradox canin –
Ivindu-se o clipă-n plus la capăt,
A mai pătruns în lumea mea nocturnă,
Fugind, speriată de-nstelare
Emoţia, ca o figură de paiaţă
Luminând sub semne nedumerite
Imperiul fumului – cu e de la albăstrui,
X de la extaz şi s de la noapte.

Onirion – om nebun şi singur,
Nemrod îmi zice nepăsător,
Istovit de nepăsare – adorat de mine
Regele lăsase în seama lui Baal
Iubirea şi războiul, iar pacea rămăsese
Omului – nebun sau singur, cum era:
Nemrod ştia, dar era mort de-o vreme.

Trans Demonium

Ave, Stăpâne, noi cei ce privim moartea
Ta, ochii tăi unici, te salutăm,
Praful lumii acopere criptele nostre
Noi, care Universului se pare că-i procreăm
ce vedem.

Femei scriinde pe foaie neagră
Cu ochi de tigru în loc de cretă.

Rupte de trup, cu dorinţe rupte
De iad şi sânge desprins din braţe.

Ave,
Mirt şi cetină, Stăpâne, aşterne-se-n calea-ţi,
Şi fie-ţi răcoroasă nemurirea,
Împlineşte-ne blestemul de a vedea totul
Şi menirea de a-ţi ascunde lumea chipului tău,
pe care-l ştim doar noi.

Glas de alămuri cu cântăreţi satiri
Încornoraţi şi orbi ca o dilemă.

Vopsea de paiaţă stricată de apă de mare
Sărată şi flămândă de lacrimi.

Şi lacrimile însele, din sânge de preot,
Esenţă de vulpe şi vrăji de fecioară.

Ave gloriosului arhanghel,
Cel ce trece prin lume cu sufletul frânt
Şi aripile întinse către unde nu pot zbura,
Cu noi drept ochi atoatevăzători
Trans demonium et mundum.
Ce nu înţeleg decât că stăpânului,
Stăpânului i-e dor.

Libertate

Părinte,
Iată-mă, sun din goarnă şi adorm istovit, dar liber.
Mă voi trezi singur, mă voi trezi fericit,
Gabriel – cel arhanghel.

Regăsindu-mă, îmi vor sfâşia aripile.
Adulmecându-mi suflul, mă vor omorî.
Înţelegându-mi nemurirea, mă vor uita.
Răsărindu-le noapte de noapte, către mine vor plânge
Lupii.

Dragă părinte,
Aşa mi se întâmplă, sunt fericit. Sunt liber
Chiar dacă sunt liber să mă rătăcesc.
Nu-mi e greu să aleg – şi de-ar fi să te părăsesc,
Cândva,
După toate suferinţele Tale;
După toate Fericirile mele;
Pune în balanţă, împreună cu Ele,
Licărele nopţilor mele, Ispitele versurilor, Bocetele nunţii,
Ecourile mormintelor, Răgetul leilor cărora le sunt păstor,
Tunetele plângerilor, Armura mea de argint, Trecerea lacrimilor,
Eclipsa de Sf. Ion şi Aurul pe care-l dau trupului meu,
– ca să fie ars.

Blestem

Zaruri să joace
Prinţul şi luna,
Să cânte struna
Rece-a viorii.
Dintr-o găoace
Cifra, nebuna,
În zar să iasă,
S-aducă norii
În zi frumoasă,
Ţie ce-ţi pasă?
Prinţul să moară
Întâia oară!

Baba cu grele
Pleoape de ceară
Să-ţi ţină-n gheară
Roţile morii
Viselor mele
Până pe seară,
Până pe mâine,
Până ce zorii
Ţi-or cere pâine,
Până ce-un câine
Ţi-o da o floare
De îndurare…

Să-ţi fie gândul
Zi fără soare.
Şi tot ce moare
Să-ţi fie frate
Mereu uitându-l,
Din nou răsare.
Să-ţi prinzi de gene
Vise-ngheţate
De zbor, alene, –
Săgeţi cu pene,
Ce te doboară
A doua oară!

A treia oară,
Când va să vie,
Blestem şi mie
Din trup de aur,
Şi de mioară
În sacristie.
Pune-ţi suflarea
Într-un balaur
Şi-ţi fă-nchinarea,
Revarsă-ţi marea,
Şi-o vrea Flămândul
Să-ţi ia şi gândul.


Carbon !

Dacă lumina străbate
Inima unui lup – atunci
El e mort
Pentru că universul
Nu e de ajuns
Pentru a separa lumina
Dilăuntru de cea din afară.

Dacă lumina străbate
O frunză, înseamnă
Că ea a ars înainte
Şi focul ei a trecut.
Dar acum ea străbate
Mişcarea lumii cu veşnicia
Unui corn de viking.

Inima unui lup – atunci
Unde s-ar putea ascunde?
Şi ochii văd lumina
Şi ea pe sine se vede
Reflectată în inima
Lupului – iar el…

El e mort.
A devenit asemeni
Cu frunza, înainte de a arde
El ştie ce va să vină
În cât timp şi de ce.
Ştie tot universul
În forma sa de carbon.

Pentru că universul,
Prea mic pentru vikingi
Şi prea mare pentru el însuşi,
I se destăinuie, în splendoarea sa
În clipa când lupul
Devenise vegetal
Şi ar fi urmat să ia foc.

Nu e de ajuns
Să mori pentru a fi liber,
Să fi liber pentru a fi fericit,
Să fi fericit pentru a arde,
Să arzi pentru a iubi…
Dar lupului nu-i păsa
Avea dragostea în ideea de lup!

Pentru a separa lumina
În fericirile ei componente
Lui nu-i trebuiau deci
Decât credinţa şi speranţa.
Precum şi poveştii lui
Pentru a separa poezia –

Dinlăuntru de cea din afară.
Precum şi Creatorului
Pentru a despărţi blând
Nervurile verzi
De flăcările ce, în timp,
Urmau să le cuprindă.

Libertate

În arenă, cu ochi de izvor
Mă priveşte taurul. Gata
E de zbor şi în calea lui eu
Sunt degrabă cu viaţa în mâini
Ca să mor
El e roşu ca-n vis şi se zbate
Credincios, vrând parcă s-arate
Un amurg din a mea libertate.
O, rebelă pădure de noapte…
Îmi cântau – greu, domol, pe cărare –
Trei comete, pe calea de lapte.
Înspre rai mă duceau.

Imnul lui Darius Tvo

Globul meu de gheaţă
S-a pierdut de om
Ca un biet atom
Într-un vârf de ciob
Din care se-nnalţă
Cerul lui de glob.

Şi-n globul ce sună
S-a pierdut un om
Şi-un pahar cu rom
Pus ca un răspuns,
Într-un ochi ce-adună
Şi rămâne-ascuns.

De mă-ntreb, de-alung
Întrebările
Înseamnă că eu
Sunt viaţa însăşi
Ce nu are nevoie de răspunsuri!

Surâsul lor

Dormi, izbutind să dormi vei trăi
Euforic precum într-un vis plutitor-
Un destin între undele vorbelor lor,
Surâsului lor îi răspunzi doar în somn.

Aleluia, Eli, strigau după vocea de sus,
Mergători pe apă, aducători de întuneric,
Orbiţi, şi iată-mă fericit
Respirând încă, dar orb ca şi ei,
Iubind, cântând cu lupii ce nu mă mai văd,
Surâsul lor doar îl ştiu fără ochi.

Eli, Eli, iartă-mă, căci sunt liber,
Trec printre fulgerele Tale cu un surâs.

Eu nu le văd şi fulgerele nu mă văd;
Unindu-ne, cerul nostru e un suflet
Gonind către binecuvântarea zorilor
Euforic precum semnul tău. Dormi…
Neîncetat în armonia ochilor orbi
Iscusit să-ţi croiesc pe buze
Aurit surâsul lor.


Katia

Fir de păr oceanic, înconjoară-mi insula,
Închide-o în ţesătura ta,
Opreşte-mi în loc
Dorinţa de somn.

Opreşte-ţi strigătul în loc pentru mine,
Mai lasă-mi o clipă de trup
Apoi fie-ţi atingerea nemiloasă
Şi aprigă închinarea.

Asupra lumii lasă-ţi suferinţa vremelnică
Asupra mea lasă-ţi cu drag
Aburul sufletului ei
Şi urletul victoriei.

Rugăciune

Singur, sub chipul mântuitor,
Iadul contemplând,
Magia raiului aproape-mi,
Oamenilor povestind
Nebunia mea pe care o dau versului –
Adu-mi, Doamne, libertatea!

Un amurg

Amurg – îmi spuse ea şi chiar nu ştiu
dacă vremea, cea universală,
ar fi îndrăznit să nu o asculte, dacă
soarele, contrar cuvântului ei,
ar fi răsărit, dacă eu însumi
aş fi vazut cerul altfel decât înserat.

El – răsăritul unui alt cer,
cu alţi ochi privindu-l,
alte voci cerându-i
să apună.

Şi eu, printre umbre, cu alt vers
încercând fără ţintă
să mă ridic de la pământ,
într-un amurg de umbră.

Dar se prea poate să fie pe voia lor,
a stelelor ce nu sunt gata
Ca ea, din amintire, să le aducă
umbrele.

Şerpeşte
„În mod tradiţional, şarpele se pare că simte stările omului de curaj, sau bravură – şi tinde să le suprime…”

Prin oglinzi căzând,
Cu un zgomot de notă muzicală
Frântă de iuţeala arcuşului,
Veninul se apropie de cer
– În visul meu, şi
Mă tem că, ajungând
Atât de sus, l-ar doborî
Pe el, măreţul cer –
Şi cu el curajul meu
De a-l înfrunta

Cu cine să te mai lupţi
Când cerul înveninat cade?
Şi de cine să te mai temi
Odată ajuns de partea cealaltă a lui?


Ceasul şi Vrăjitorul

Primul vers – arătătorul ceasului
Aşa începe povestea:
La fiecare clipă,
Cadranul alb se umple
Cu sora-i geamănă de mâine.

Despre noi
Se spune că suntem singuri,
Fiecare dormind
Fiecare neştiutor
De singurătatea celorlalţi.

Şi clipa mea a venit!
De-am ucis, de-am mângâiat
Fluturi sau suflete,
De-am dormit, de-am visat
Până când clipa mea a venit –
Vrăjitorul doar ştie.

Eu sunt ceasul…
Pe clipele ce le măsor
Eu sunt stăpân.
Pe mine mă stăpâneşte dorul
În fiecare secundă, de o alta;
În fiecare vis, de cel dinainte…
Iar El e Vrăjitorul meu,
Ce va fi trăit împreună cu mine.
Lui, lumea mea se închină.
El mă aude iubind
Şi când îl ştiu ascultându-mi dragostea
Eu, ceasul sunt vremea însăşi –


Haina

– sau „acea haină minunată pe care nici soarele nici vântul nu i-o putea lua”

– Privind marea, sunt gelos pe ea
Pentru că, deşi nici ea nu ţi-a putut răpi
Haina cea minunată, spuma ei
Ţi-ar fi fost mai aproape…

O purtai în jurul lumii tale,
Precum o atmosferă de mătase,
Iar cerul, cerul nostru de aer
Era, asemeni mie, gelos, fie că am fi avut
Sau nu pe Dumnezeu amândurora creator.

Şi urmând uneltirea
Ultimelor priviri care au străpuns
Haina ei minunată,
Îngheţ, nemăsurat de lent
Din răsuflarea cea închisă în haină,
Într-un ou de pasăre roc.

Haina ei minunată este ca şi sufletul,
Ca şi versul, ca şi dorinţa,
Ca şi parfumul
spumei de mare.
Şi cum, din toate acestea,
Se înfăptuie, înlăuntrul tuturor chiar Ea,
Eu o detestam, glas înveninat,
Pentru că, în zborul ei, înlănţuit
Cu nemişcarea mea,
Ţărmurile noastre închipuiseră marea!

Horoscop

Paharnicul veni din nou
Planând deasupra cupei reci,
Ca şi cum iar ar fi uitat
Că eu eram departe.
Şi, cum furtuna-i se-nteţea
Pe cer, sărmanului pahar,
Paharnicu-mi turnă domol
Cu glasul lui de moarte.

Paharnicul veni din nou
Zburând – şi, de-aş putea să-l uit
Ar fi mai bine şi-am trăi.
Dar până l-aş uita, aş şti
Că lumea se va fi creat
Dintr-o furtună-ntr-un pahar.

Pe sânul ei aprins de zori
S-ar fi grăit sărutul meu
Cu roua de pe frunze roz
Şi zmeul ce-a adus-o.
Desprins din cerul de Pahar,
Plutea-n derivă glasul meu
Şi era rustic şi-nnorat,
Cântând încet “Caruso”.

Eu

Eu sunt de fapt
Simpla existenţă –
Uneori fără gânduri,
Alteori îndrăgostită:
Situaţia unei picături
Într-un cer ce n-ar vrea să plouă.

Sunt un demon
Pentru o femeie credincioasă
Şi totuşi cred
În izbăvirea mea
Pentru că,
Asemeni oricărui demon
Mă rog în fiecare noapte.

“Dar nu în noaptea asta”
Îmi zise (doamna) Lună.
Şi aş fi vrut s-o supăr
S-o-ncerc, de-mi zice vorbele
Cu care începe dorinţa.

Îmi zice (doamna) Lună
“Te vreau, la drum de seară”
Şi-ar fi putut să-nsemne
Că mă vrea mort, dar,
Cum n-ar fi acesta sfârşitul…

Şi oare-n mare taină
S-ar fi putut ca noaptea
Să fie-n prag de iarnă?
Să fie-a mea, sub închinarea
Atât de rea a Lunii…?

“O nu!” – de veghe-i noaptea,
Vorbind cu (doamna) Lună:
“El nu e mort, e verde
Precum o frunză ce-şi cumpără
Cu seva sa viaţa veşnică!”


Aura ei

Aura ei se pierde în nesiguranţa mea,
Împrăştie cu razele ei seninul cerului.
La fiecare geam e o lumină
În fiecare lumină e aura ei
Şi dacă cerul ar fi de sticlă,
S-ar sparge sub greutatea luminilor
Ce ascund chipurile ei.

Iar dacă ar fi înnorat,
Ochii mei s-ar sparge, ca două cristale,
Sub propria lor forţă.

O, sunt puternici ochii mei,
Căci de n-ar fi,
N-ar străbate cerul şi pământul,
Ca să simtă prezenţa ei.

Aura ei se înfiripă din carafe de vin
Cu aromă de Univers
În clipele sale când se închipuie de dragoste.

Şi astfel o înconjoară aura,
Cu splendoarea furată cosmosului
Şi cu lumina dăruită de mine, privind-o.

Metropolis
partea a doua

Mesianic, el se ridică dincolo de nori
Pentru a se ascunde de ploaie.
Lasă oamenii pradă ruginei
Şi nopţii care-i va descompune.

Definindu-se ca infinit,
Metropolis există doar acolo
Unde lumea se petrece în afara lui.

El rămâne pe loc, este punctul nostru comun,
Este locul de pe trupul nostru
Îngemănat cu al tuturor celorlalţi.

Iar atunci când se ridică la cer
El ne ridică şi pe noi deasupra norilor
Lăsând trupurile noastre în ploaie
Şi simţirile noastre în asfinţire.

Din Paradis, în lunca mamei…

Din Paradis, în lunca mamei
Păşeam desculţ. Cu zborul ei grăbit
Ea m-a-ntrerupt. Şi e de-a dreptul straniu
Că aripă precum a ei
Rupea-ntr-atât de mult tăcerea.

Din Paradis, iscat de mine,
Pe când pluteam, cădea un nor de ploaie.
Şi eu, în iarbă, străbăteam lunca –
Umbrit şi ud. Şi, precum norul
Se-nchipuia slobod, aşa şi eu
Speram să ies la viaţă.

Şi de-aş fi fost lumină peste nor –
El s-ar fi stins.
Şi de-aş fi fost cer
Peste aripa mamei mele,
Venind din Paradis,
În lunca ei eu m-aş fi stins.

Mărturie

Am simţit cum dorinţa ei se ascunde în dorinţa mea,
Se cuibăreşte în trupul meu, călătorind.
Se rupe de ea şi, păşind pe buzele mele,
Sminteşte răsuflarea şi viaţa.

Antic

Cântă-mi de leagăn cu vorba sărutului –
Orb după boala de patimi prea plinelor
Nopţi. Şi pe buze să simt cum dorinţele
Toate-ale tale se-ascund,
Trupul smintindu-mi, de tine-alungându-se.
Singur şi stins şi curmându-mă-n tainice
Vorbe s-auzi cum te chem.

Varsă-ţi paharul pe urmele morţilor!
Ruguri înalţă-le şi-ntrânsele caută
Marginea cerului nostru de dragoste:
Locul cu chipuri de sfinţi.
Cântă şi-nchină în umbra ta veştedă
Braţele noastre unite în ultima
Noapte a primului vers.

Arol’Nettimans

Pe un început de sărut
Se furişează noaptea.
Şi genele Arolei
Mă ating ca un roi de constelaţii
În negură
Strălucind şi însemnându-mă
Asemeni unui călător
În faţa Universului.

La căderea serii,
În volbură îmi ascund privirea
Şi mă amăgesc,
Pierdut în răsuflarea ei
Şi văd drumul meu,
Rătăcirilor mele le aflu un rost.