Înainte de a-ţi vorbi…

Îmi spuse iarăşi Mâine să mă întorc la Azi,
Iar drumu-i fără poartă, pe lângă-aceiaşi brazi;
Şi-n mijloc creşte, parcă sperând să cad în ea
O groapă ce nu ştie, nu poate ori nu vrea.
Şi chiar la capăt, luna, timidă ca un nor,
Se-ascunde după cheia la minor.

Concluzia-i că iubirea e oarbă şi mai şi
Când are-n plete-o floare şi-aşteaptă să nu vii.
Prin ochiul ei cel paznic din tolba cu săgeţi
Îţi dă să bei din stele şi-ţi cântă, să te-mbeţi.
Şi-abia atunci când, leneş, te-ndrepţi ca să apui,
Te-nchide cerul în fântâna lui.

Ba încă, într-o seară, pe când mă tot privea
Izvorul de sub pietre şi de sub cer, o stea,
Mi s-a-ntâmplat să-mi cânte o mierlă mai de soi
Cum că se întâmplară ieri multe lucruri noi.
Atât de multe, bietul de mine, că nu ştiu
De-mi creşte-n lacrimi iarbă sau pustiu.

În vechea mea lagună, pe când eram copii,
Mi-aduc aminte zborul săruturilor mii…
Când noi prindeam, din şapte, odată unu-n zbor
Îl îngropam în vorbe, şi eu şi tu, de dor.
Şi-au rătăcit, prin versuri, şi le-am găsit acum:
Erau la locul vechi, pe-acelaşi drum.

Ursitoare

Copilule, dacă timpul
Va vedea sângele tău:

Dumnezeu te va lăsa
În grădina cuvintelor.

Şi acolo vei auzi
Frumuseţea cerului umblând.

Şi atunci vei vedea
Cântecul cochiliilor.

Şi trupului de deşert
Îi vei dărui tu oaza.

Cerul îţi va dărui
Ploaia închisă într-o bomboană.

Pământul îţi va dărui
Roua plină de gheaţă.

Dar eu nu ştiu ce tu
Mi-ai îngădui să-i răpesc…

Şi aş vrea să nu te las
Să rămâi pentru el, veşnic.

De vorbă cu sufletul

Bătrâne lup, clipeşte iar şi dă-mi un semn.
Că vântul tot mai bate în sufletul tău stins.
Pe plaiul tău de sânge azi-noapte iar a nins
Şi-n iad din nou răsună clopote de lemn.

Şi-aş vrea să-ţi jur pe pietre crunte de-altar
Că iar voi fi apostol, cum mii de nopţi am fost,
Şi că pe cruce-n ceaţă tu iar vei da un rost
În moartea dulce; că vei fi Mesia iar.

Dar sunt prea multe răni pe trupul tău cernit
Şi poate este timpul să laşi în urma ta
O stâncă de iertare; şi să ciopleşti în ea
Cu vârful umbrei tale crucea unui schit.

Din mine-au mai rămas doar stele ce se frâng
Pe cerul tău de-un trăznet amarnic, sângeriu.
Mai am un ceas de moarte, doar unul, în pustiu.
Să îl mai văd nu pot, mi-a mai rămas să-l plâng

Bătrâne lup, să ne împărtăşim luptând
Până când cerul însuşi se va lăsa pe noi
Să ne ucidă singuri, îndepărtaţi şi goi…
E frig şi-i azi demonul de al meu râs flămând.

Sunetul orei unu

Din ceasul cel vechi a răsărit un ou
Albastru… Oul era viu,
Dar ceasul nu mai ticăia.

Ceasul se oprise demult
Înainte de a se concepe oul
Dar el încetă să ticăie,
Muri abia atunci.
Atunci când din el
Se născu un ou de ceas.

Din ou – se judecase înainte –
Nu va răsări niciodată un ceas,
Sau o pendulă, sau o clepsidră
Nici chiar un cadran solar.

Era doar un ou
Pus deoparte pentru atunci
Când stăpânul ceasului mort
Va avea nevoie de atât:
O oră.

Exotism

Ochii lui sunt făcuţi
Pentru ca frumoasa
Din ei să evadeze
Şi să nu se mai întoarcă…

Ochii ei nu există
Decât pentru ca ea
Să viseze Orientul
Dintr-o bătaie de geană.

Ochii lor sunt cândva
Pentru a se îmbrăţişa
Pe blana unui tigru
Dintr-un vechi ritual.

Şi doar întunericul dinlăuntru
A fost dintotdeauna
Mai veşnic decât toate,
Uneori chiar decât noi!

Nopţile în vie

Peste sunete se-aşterne,
Ca un nisip fin, întuneric
De umbră fără soare
Nu veghează nimeni…

Cântecul hazardului
Bate-n amintiri mecanice
Din visele altor nori.
Strugurii au închis porţile,
Trecătorii înmiresmaţi
S-au ascuns în miezul nopţii.

A pierit culoarea
S-a ascuns de buzele pătimaşe
Şi ochii beţi de aventură.

Noaptea, strugurii nu se aud!

Ei visează precum
Un fluture legat în mătase
La atingerea de gheaţă
A cristalului,
La răcoarea bătrână
A pământului,
La căldura nestăpânită
A lemnului.
Dorm înfioraţi:
Ca un sâmbure de iubire
După primul sărut.

Imperfecţiunea

A plecat, a plecat!
La coada vântului se crapă pereţii
Nu mai e lumină în pivniţă.

Şiruri de şobolani cu ochii albaştri
Se îndepărtează cu capul plecat, încet.
De la locul unde S-a născut.

Prin antenă se scurg mărunt
Vibraţiile paşilor Ei
Şi mii de radiouri
Au venit la Ea de pretutindeni
Să ia lumină,
Să se împărtăşească.

Dar Ea a pierit,
S-a stins fiindcă
Nu era vânt afară.
Şi toţi au rămas
Atei şi înneguraţi,
Făcuţi după chipul
Şi asemănarea Ei…

În păşunile capricornului

Viaţa se sfârşeşte printre pietre
Şi e aşa de curgătoare – ca un pârâu
Când o secundă pleacă spre alta
Când un răsărit fură un apus
Când un apus stinge soarele
Când lacrimile ploii răpesc
Nisipul. Când fulgii
Se lasă pe pământ. Mort.
Şi totuşi… Of, lumea asta.

Poţi să iubeşti ca un altar
Sau ca un câine, sau ca un râu
Sau ca o lumânare, dar pe cine iubeşti?
Te gândeşti că viaţa e a ta
Şi porneşti pe un cal alb
Cu o sabie albă şi o haină albă
Doar puţin zdrenţuită
Şi abia când se frânge sabia
Şi moare sărmanul Pegas
Te întrebi. Şi totuşi… Lumea, lumea cea minunată.

Moartea e un cuvânt
Într-o şaradă cu Iadul şi Raiul.
Poţi să-i botezi pe îngeri
Toţi cu numele Azrael…
Ca să dormi cu trei veacuri mai mult
Pentru fiecare înger.
Şi când te trezeşti
Să se supere pe tine singura mână
Care te mai putea adormi. Şi totuşi
Totuşi, totuşi… mai e lumea!

Plângi, bietul de tine
Pentru că nu mai eşti un copil
Ca să nu poţi plânge
Plângi, pentru că e cam târziu
Ca să te mai rogi.
Plângi pentru că pur şi simplu
Ea te-a făcut să plângi
Plângi pentru că vrei să te joci
De-a plânsul. Şi totuşi… lumea.

Felinele crepusculare

Am văzut unele nopţi
De o frumuseţe iberică
Şi de a lor furtună
Nu m-am înspăimântat niciodată
În interiorul lor m-am simţit
Ascuns ca într-o Arcă.

Şi m-am visat odată
Vorbind cu un fir de mătase
Sau era un fir de păr?…
El lega două frunze
Una dormea…
Celaltă era plină de rouă
Şi nu am ştiut niciodată
Dacă erai tu,
Sau doar o poveste…

O lume de pisici albastre
Care se risipesc pe rând
De-a lungul zidului nopţii,
Pe malul Stixului veşnic,
Şi sunt tăcute precum norii
De la miezul nopţii
Şi ca şi ei ascund pe cer
Dincolo de turnurile de pe Lună
Dincolo de vapoarele dintre stele
Micile insule răsăritene
De unde pleacă Soarele.

Basm

Am visat cu privirea grea
Că sărutam un măr
Căzut din ochii tăi plini
De mine.

Şi atunci te-am luat cu mine
Să ascultăm împreună
Sunetul de sub poarta paradisului.

Se va aprinde o inimă

Din tortul nostru de mărturisire
Nisipul se scurge, precum în valuri
Se înghesuie muzica pe care noi
N-o vom mai asculta niciodată…
Pentru că am fugit departe
De nisip şi de muzică.

Priveşte cum marea modelează presupusul metal
Al nisipului. Cum îngheaţă în pânză de păianjen
Figurine în care ne recunoaştem noi, iluziile.
Imaginează-ţi cum se adună pământul
Din ape, în coroana unui copac,
Cum înfloresc seminţele pe care tu încă
Nu le-ai sădit!…

Dacă ai şti, mi-ai dărui poate,
Un fir din nisipul rădăcinii
Copacului. Dacă aş stărui, poate
M-ar ucide norii şi m-ar îngropa,
Cu bocet de drumuri, în adânc,
În tine, sărut de clepsidră…

Viscolul alb

O pasăre verde
Se zbate în colivie
Dincolo de zăbrele este cerul,
Dar pasărea nu-l vede
Pentru că e negru
Ca şi oţelul
Din care a fost făcută
Uşa coliviei.
Dacă pasărea era neagră
Era indiferent
Dacă cerul era în colivie
Sau pasărea era închisă
În cer, sau colivia
Era ferecată în pasăre.
Pentru că, dacă pasărea
Cea neagră
Era între cer şi colivie,
Atunci ea s-ar fi numit
“Uşă de oţel”
Şi colivia – “Pasăre neagră”.
– Dar e ilogic!
Strigă pasărea verde…
Se zbătea tot timpul,
Încercând să iasă.
Sau să intre?
Unde? Înăuntru!
Între uşă şi cer:
Cei doi pereţi negri…
Dar e ilogic, stărui
Pasărea. De ce?
Pentru că ea nu vede cerul;
Şi nici nu vorbeşte.

Asfinţit de lună

Privesc mirat la termometru
Din care lichidul s-a scurs,
Ca dintr-un alambic
Care şi-a sfârşit menirea.

Din cornul lunii, fără sens
Se scurge pulberea înspre Dimineaţă.
Şi perdelele se vor da la o parte;
Şi când se va deschide cufărul
Va ieşi din el cocoşul Ei…
Şi va porni turbinele Sfârşitului.

Doamne, din ochi îmi fuge
Eternitatea nopţii.
Şi stelele-lacrimi mă părăsesc,
Se usucă. Deşertul mă cuprinde…
De culoarea lui, moartea mea
Fuge îngrozită.

De decembrie

Dintre două ierni fără primăvară
Alege-o pe cea ce n-a avut toamnă
precum
Dintre două iubiri fără solstiţiu
Să nu rămâi cu cea născută în echinocţiu.

Şi oamenilor le-ar fi mai bine dacă
Zăpada ar fi croită după urmele lor,
dar
Şi îngerilor le-ar fi mai bine dacă
Paşii oamenilor n-ar mai zdrobi zăpada.

Dacă vezi o fântână îngheţată
Ar fi mai bine să n-o dezgheţi
căci
O fântână îngheţată e semn pământesc,
Dar apa fără izvor e semn de moarte…

Încearcă-ţi puterile cu norii
Doar când aceştia nu te văd
însă
Păzeşte-te de ce-i deasupra norilor căci zăpada
De acolo e chiar făptura ta îngerească.

Un şarpe ce vezi în zăpadă
Nu înseamnă o cărare spre rai sau iad
doar
Drumul paşilor unui om
Lasă un şarpe pe fiecare petic de zăpadă…

Întreabă-te: de câţi fulgi de nea
Ai avea nevoie pentru a-ţi îngheţa cuvintele,
apoi
Întreabă o fată ce formă ar da
Buzelor tale îngheţate de fulgi de zăpadă?

Plecase omul

De când omul plecă spre apus
Doar un şir de profeţi a rămas
Să învie suspinul răpus
De resorturi pierdute-ntr-un ceas.

Pe când norii închid calea lui,
Un colind se înalţă-ntre vii,
Între gânduri plecate hai-hui,
Şi amurguri, şi sori viorii.

Ce ar fi fericirile lui
Într-un suflet senin, fără dor?
Şi păcatul lui ce-i, dacă nu-i
Pe un cer înstelat – un fior…

În ce vis s-ar găsi tot pe el,
Rătăcind fără soare şi flori?
În ce clipă-aţi fi toate la fel,
Şi iubirea, de-ar fi – în ce zori?

Însă omul plecase senin
Şi pe razele lui fără crez
Se-nfiripă un bocet creştin
De blestem, de pământ, de botez…

Şapte coloane de foc

…pe drum de noapte:
suspine coapte
şi cer ce zace,
sărut de pace…

Fie-ţi milă, noapte,
De noi, oamenii solstiţiului de vară
Îndură-te, cale
De pelerinii deşertului tău.

Şi, Doamne, acum când am rămas
Pe bătrânul cer doar eu şi cu ea
Las-o, în numele soarelui ce se închide
Ca o floare de rouă,
Las-o, Doamne să mă mai asculte o dată.

Ce i-aş spune? – o, Doamne
Atât ştiu, atât doar mai ştiu:

“Să te ridici, iubita mea, din trup şi din nisip;
Să te dezbraci noaptea
De atingerile vântului,
De mângâierile frunzelor…

Eu sunt acolo,
Mi le vei încredinţa mie.”

Mâine din tablou

Adormisem pe blândul pământ
Şi semănasem
Din fiecare sărut un copac
Şi astăzi ei te-au judecat;
Mi-au spus copacii…

Pentru că tu, frumoaso trădătoare
Mi-ai mâzgălit cu creionul
Prima pagină
Din prima secundă
A primei furtuni
În care doar eu
Te iubeam.

Suntem singuri şi judecătorul
A pierdut de mult creionul tău
Şi din Poveste
Nu mai ştiu nimic…

Dar vei găsi creionul
Cândva…Şi mi-l vei da înapoi
Îmi vei dărui,
Credinţa ce-n tine
Mă aflase.

Călătorie
Mai aproape de Allah, mai departe, mai departe de mine – Eşti tu!
-Altã iubire a deşertului-

Din soare, ultima durere
Se strânge-ncet, ca-ntr-un buchet,
Precum în blânda încăpere,
Se-ascunde palidul ascet.

Rotind cărarea printre gene,
Discret, un fluture nocturn,
Printre amurguri indiene,
Zbură spre ultimul său turn.

Lăsarăm des în urmă fructe
Cu gust de stele la apus.
Şi tot purtaţi prin apeducte,
Cu mii de valuri, ne-am tot dus.

Şi printre toate-acele unde
Cu muguri albi şi luciu sur,
Înfiorate, trei secunde
Ne-au desenat fără contur.

Găsisem printre dune-n floare
Crăiese vii şi scorpioni
Legaţi de norii fără zare
Cu lanţuri lungi, de electroni.

În mijlocul lagunei albe
Ne-am regăsit, ca doi amanţi;
Purtaţi de stelele în salbe
Şi Zburătorii muzicanţi…

Pe mese îngerii presară
Din flori şi gene vin ceresc
Şi prin petale-ntâia oară
Mi-ai zis în şoaptă: -Te iubesc.

Dedicaţie

Ce să-ţi dăruiesc eu
În buchet, alături
De verde şi de străveziu?

Un cuvânt ar fi pentru tine
Precum un peşte transparent
Într-o apă fără lumină.

Un vis nu ţi-ar folosi
Decât pentru a iubi
Mai mult decât mine
Pe “noi” în lumină neîncepută

Un sărut ar fi doar un cuvânt
Şi vorbele mele ar fugi
Să-ţi mângâie părul
Odată cu vântul şi cu vara…
Eu aş rămâne duşman
Lor, mie şi iernii…

Dar apoi am rămâne singuri
Doar noi şi cuvântul
Şi ai şti din privirea mea
Când să mi-l dai înapoi,
Ca să-l împletim din primul răsărit…


Superstiţii

Când fiica lunii e tristă
Pe lacrima ei se însoară
Un înger cu-o umbră fecioară
Din Rai.

Când braţu-i palid închină
Privirilor genele strânse,
Se-nchid cărările-ascunse
Prin zori.

Din umbră ochiu-i cuprinde,
Îi tremură tânăr aripa.
Şi-s sfinţi şi-s ramuri în clipa
Cea rea.

Când fiica lunii e tristă
Apostolii toţi se adună
În cântecul lor să îmi spună
S-o-mpac.

Şi uneori, un balaur
Mai iese-n răsuflul de pace
Deasupra. Doar el se preface
Că-i trist.

Ultimul buton

De ce nu apeşi pe întrerupător ?…
Stăpâne, de ce nu dai drumul
Pământului să se învârtească,
În eşarfa lui de cer,
Ca o balerină…

Lumea va fi verde-galbenă
Ca întotdeauna
Când ne uităm hipnotizaţi
Cum se balansează pe Sus
Lanterna Stăpânului.

Copiii vor fi fericiţi şi singuri
Şi vor privi miraţi cum cresc
Din pământul de oţel
Florile lor colorate.

Părinţii se vor îmbăta
Cu strugurii de fontă
Fermentaţi în beciurile Tale
Regale, Stăpâne!…

Stăpâne al Atomului creat
De cine?
Poate de noi, poate de Tine.
Dar lumea va fi galbenă-verde,
Aşa cum o vedem totdeauna
De când s-a făcut.

Ce-şi aminteşte focul

În veşnica lui lume, încet, iar se întoarse
Bătrânul rug în aspru veşmântul său de ger.
Iar noi, cei ce prin dânsul schimbam priviri sfioase,
Cu sfaturile sale ne-am petrecut spre cer.

Vorbise blând moşneagul, iar noi ecou dădusem,
Acum şi dinainte, pe-atunci visam alături…
Şi-am tot cântat din umbrele orelor ce fusem,
Secunde roditoare, şi eoni prin omături.

Răpeam atunci din ceasuri lumina cea albastră,
Şi visurile toate, de zeu şi de ciclop;
Şi culegeam din ploaie oglinda lor sihastră,
Şi te vedeam, frumoaso, în fiecare strop.

Dintr-un pahar doar pentru noi toţi norii străluceau
Şi doar în a lor rază noi ne găseam privirea,
În ochii tăi de vară amurguri luminau
Şi-n candela din viscol doar tu-mi ghiceai sclipirea.

Din muntele cel verde vedeam doar întuneric,
Acolo unde vântul se-ascunde de vecie;
Aşa cum azi prin tine trăiesc un vis iberic –
Acelaşi vis de taină să mi-l citeşti şi mie.

Şi după noi, în zbor, simţeam priviri mirate
Şi fluturi verzi şi stele ne împleteau destine;
Şi pe când îngerii ne însoţeau săruturile toate,
Noi auzeam cum apele ne dăruiesc suspine…

Doar focul încercase de mult să se aprindă,
Iar tu, dintre scântei, pe-aceea atunci s-alegi
Ce-ţi poate spune invers povestea, în oglindă:
Să ne putem întoarce – spre-acelaşi loc, dar regi…

Eu şi Eva

Sub nucul încă fără floare
Veneai, de adieri purtată…
Şi peste geana ta curată,
Lăsarăm vise şi răcoare.

Printre parfumuri ce colindă
A paradisului grădină
Doar ea, privirea mea creştină,
Ştiu încet să o cuprindă.

Pe chipul arselor destine
Căzură ploi de împăcare
Şi din păcate vechi, în zare,
Noi raze izbucneau, senine…

Iar printre foşnete vetuste,
Din fructul roşu, fără pată,
Al mărului aprins, odată,
O picătur-ar vrea să guste.

Precum, din vinul vechi, vlăstarul
Din via ce-i dăduse viaţă,
Ar vrea un sâmbure de ceaţă:
Ca să viseze-n el paharul.

Când ea se va trezi-n grădină
Doar albe dune fără creste
Vor mai şopti atunci, funeste,
La căpătâiu-i de jivină.

Şi nucul palid o să cânte
Ecou în neagra sa tulpină
Pentru sărutul din grădină
Înmiresmat în ramuri frânte.

Picătura

De unde vii, picătură, de unde te ştiu?
Din ce nor pustiu
ºi-ai luat raza-n vânt?
În cine crezi şi spre cine te-ndrepţi pe pământ?

În părul Ei de-i ajunge, naiv să-i şopteşti
Miresme lupeşti
Şi vorbe din nori…
În vis, pe buze să-i porţi un sărut dinspre zori.

Şi dacă vrei să cobori blând pe geana-i de stea,
Să-i duci noaptea mea
Din zbor de priviri,
Din raze, fluturi şi vorbe şi din trandafiri.

Şi cor de mai s-o trezească şi îngeri în zbor
Şi-un tânăr fior,
Pe aripi, în gând,
S-o poarte lin, picătură, cu tine visând…

În numele iertării

Rubinul unui ochi pe moarte
Al unui zeu rănit şi făr’de leac
Luceşte sfânt, ca într-o carte
Uitată-n visul ultimului veac.

Crispat şi fără mângâiere
Ascultă zeul ultimul său crez,
Fugind de umbra de-nviere,
Al vieţii sale funerar botez.

Tăcut şi singur, el aşteaptă
Apocalipsa vechii sale cruci,
Ducând în lumea sa cea dreaptă
Infernul tot, cu veşnici şi caduci.

Neantul i se-aşterne-n faţă,
Venind sub pleoapa-i fără nici un nor.
Iertat de moarte şi de viaţă,
Se stinge-n el un ultim, rece dor…

Figurinele de porţelan

Stau lumânări cu-arome pe lemnul încrustat
Şi două bibelouri ce-aproape se ating
Un biet pescar şi-alături un aprig împărat
Din dinastia Ming.

Cristale-ntunecate şi verzi dragoni pe vaze
Îşi poartă lin seniorii spre celălalt hotar
Şi şi-au oprit speranţa în ultimele raze
Dintr-un amurg amar…

Vestminte reci de piatră pe toate sunt pictate,
Ca şi cum între două clipiri din ochi de Sfinx
I-a rătăcit privirea-i prin lumi înstrăinate,
Şi-n văl pe toţi i-a prins.

Şi rătăcind alături, creştini fără de cruci,
Mereu legaţi de cer şi pelerini mereu,
Sunt vise-n seri cu lună şi fulgi de nea caduci,
În somnul vechi şi greu.

Arderea şi învierea

Te-a vestit un clopot albastru,
În oglindă.
Şi-n spatele tău s-a lăsat cortina…

Am pierdut sunetul
Mi-a furat din el un vultur
Iluzia şi ispita.

Te-ai gândit atunci
De ce măştile
S-au ascuns în spatele chipurilor
Noastre? Şi ce mai fremătau închise
În inima ta, fiică a soarelui.

Eşti tot tu?
Tot tu mă înfiori?
Frumoasă… Necunoscută…
Lumină.

Pune-mă-ntre flăcări

A fost odată…
Când a fost atunci… – Era demult? – Eu n-am de unde şti…
Atunci a fost prima dată
De multe ori ai chemat nisipurile spre Rai
De-atunci…

Era undeva departe…
Pe un Pământ de sus, de pe cer… – Cu stele? – Eu una doar ştiam…
Pe cer plutea uşoară
De demult nu mi-ai mai vorbit în oglindă,
În cer.

Şi era prinţesa…
Îmbrăcată într-un nor parfumat… – Era frumoasă? întrebă o pisică…
Precum azurul de pe surâsul ei…
Doar ea poate ştia dacă eu o iubeam,
Dar ea a rămas în nor…

Şi doar atât doream…
Să o privesc adormind, în visul meu… – Şi visa? – Zâmbea doar altor vise…
Noaptea mă veghea
Şi plutea pe apă, între noi mereu
Noaptea…

Aveam să o văd atunci…
Odată doar vorbind privirii mele… – ºi-a zis adevărul? – Dar ea oare-l ştie?
Privirile au adormit împreună
Îmbrăţişate precum mările jeluitoare ale cerului
Priviri spre larg…

Ştiam că odată…
Voi găsi şi eu un loc în cer, la ea pe aripi… – Şi era departe? – Ştii tu, pisico?
Cerul de tine e departe
Dar numai cântecul secundelor tale măsoară drumul până la el:
La celălalt capăt al asfinţitului.

Fugeam…
…de tot ceea ce mai purta urmele tale, de tot ce fusese pierdut în vreun colţ al viselor mele…

…şi voiam doar să-ţi spun
că te pierdusem.
Aşa cum nu mi-am închipuit că voi pierde
nimic – nici măcar viaţa; nici măcar
moartea… Mă gândeam la tine
şi parcă afară,
picăturile ploii păstrau un moment
de reculegere. Nimeni nu mă cunoştea aşa:
un fulg de când ningea cu nemurire,
topit pe un jar aproape viu
dar fără zeu, fără preoţi, fără… timp.
Mai rămăseseră trei secunde din ploaie.
Şi din lumea asta doar eu ştiam, căci
atunci, ploaia tu erai, pentru ultima dată
şi eu eram la adăpost – de tine.
Gata să te aştept, îngropat sub
rădăcinile copiilor tăi, până când
nu vei mai veni…


Rugăciunea unui ne-născut

Vreau viaţă – lăsaţi-mă
Să mai mă nasc un pic
Nu cred în voi, căci sunteţi
Prea bunul Dumnezeu,
Şi eu sunt doar un bob
De viitor aruncat într-un spic…

Vă vreau pe toţi – sunt viu
Cu voi în miocard,
În oase, şi în ochi, în crez,
Şi plec fără să mor
De unde nu-s născut:
Vă văd, vă dor, vă ard…

Aş vrea să nu mai fiţi vii:
Cu toţi sau fără voi,
Suntem tot morţi, dar veşnici.
Aşa însă nu mai putem
Să trecem pragul
La ceilalţi – la strigoi!

Întrebări fără nefiinţă

Trecusem graniţa fără să nu exist
Între moarte şi un acord liniştitor
De Chopin. Mă gândeam la tăcere
Ca şi cum numai ea era scopul
Inexistenţei mele. Muzica era şi ea
O nebănuită tăcere, dar când
Am fi putut noi s-o ascultăm împreună?

Între noi nu se afla nici măcar o secundă
Dar noi ne închipuiam cum ar fi arătat
Dacă ar fi fost – indivizibilă, atomică,
Poate chiar veşnică, şi atunci
Cât timp am fi rămas privindu-ne,
Despărţiţi de o secundă – înăuntrul ei
Ca doi gemeni nenăscuţi într-o crisalidă
Aşa cum ştiam că nu vom mai fi niciodată?

Eu sunt, am fugit de pe petalele tale!
Lacrimile tale m-au încălzit
Când eram în pământ îngropat.
Lacrimile mele au scris pe zăpadă
Şi ochii tăi au privit înăuntrul ei
Şi au găsit ochii mei şi oare
Cum au putut să se mai despartă?


Bătrânul Tvo şi cele două chipuri

Bătrânul Tvo, născut pe stâncă, în peştera cu stele,
Din anii mulţi, în vise,-n cercuri se retrăgea mereu;
Prindea din zbor o primăvară şi-un câmp de viorele,
Doar ele să-l mai ştie-n viaţă şi bunul Dumnezeu.

Dintre-ale verii bolţi pierdute, arzând într-o poveste
Şi din azurul greu şi veşted ce-ncepe-a se urzi,
Se nasc încet, crepusculare, pe ale lumii creste,
Acele lungi pelerinaje spre visul de-a muri.

Fugind pe drumul crivăţului, pierdut adânc în munte,
Bătrânul vrăjitor, în somnu-i se-ntoarse iar, cu greu,
Şi somnul se închise veşted – coşciug în a sa frunte
Precum făcea de-atâţia ani, precum de-atunci, mereu…

Dar ca un înger, fără veste, fiinţa-l împresoară,
Şi simte cum sunt alte chipuri închise-n al său gând,
Ca şi cum toată viaţa-i fuge pe-un sunet de vioară,
Şi-i se perindă visul pe glas de lemn arzând.

Sunt două feţe fără nume sub ochii săi de gheaţă
Din lumea celor fără umbră, venite prin hazard
Şi parcă nu-s sub nici un soare, cum stele nu-s în ceaţă,
Şi parcă-s mii în visul tainic, şi ca priviri ce ard…

Un univers arzând cu totul trecu prin nesfârşita poartă
Din candele mereu aprinse, se nărui ca un blestem
Şi în cenuşa lui adoarme iar prizonieru-i fără soartă,
Bătrânul Tvo, în pacea unui amurg în Betleem…

Când eram zeu

Când oare eşti tu zeu, sărmanule pribeag?
Când urlă şi plouă
Cu viscol de rouă,
Când luna e nouă
Şi-i viaţa în două;
Şi-atunci când mi-e castelul fără de cruci sau steag.

Şi, zeu când erai, omule, ce-ai scris?
Lumina din urme,
Şi glasul de turme,
Doar zeul să-l curme,
Mormântul să-i scurme:
Poveşti din vorba lui şi-a codrului din vis…

Pe ce scriai când cerul îţi era prea mult?
Pe pietre şi rune,
Pe ape nebune,
Adâncul să-l sune
Păcatul s-adune.
Pe-atunci puteam albastrul lunii să-l ascult.

Seara de la marginea privirii

Din braţul tău se cern tăcerile de ceară
Şi se topesc în liniştea din zori.
Pe când în somn toţi norii trec şi te-nfioară
Deasupra genei tale stelele rotesc
Din cer cântând o lume de viori.

Eu te privesc: te strângi în cerul tău de clipe…
Şi zbor ca steaua unui han mongol
Ce-aşteaptă mort din ochii tăi să se-nfiripe.
Şi-aş vrea să-ţi spun poveşti din viaţa lui de sfânt
De-acum, o mie de-ani sub cerul gol!

Aş coborî atunci, pe-un rug de înserare
Din norul meu cel tânăr, de safir
Şi ţi-aş răpi furiş, din gând, o sărutare
Apoi m-aş pierde iar în aripi de botez
Sub mâna trist-a zeului Delir…


Rugăciune

Eu aş face altfel lumea,
Doamne,
Dacă mi-ai îngădui.
N-aş mai crea-o odată.
Nu,
Mi-ar plăcea însă, doar o zi,
Să mă joc de-a sărutul.

Nu-ţi cer să visez. Demult
O lăsa
Lacrima ta pe fata asta
Undeva, într-o lume rea.
Să fugă
Nu mai putea, iubise se pare
Prea mult pentru un singur vis.

Eu aş face altfel lumea,
Doamne,
Pentru că în orice amurg,
Pe ziduri, văd icoana Ta şi acum
O iubesc
Ca un demon însingurat
Care vrea să se întoarcă la Tine.

Aş schimba mai întâi literele…
Doar P
Ar rămâne la fel, ca să-mi pot aminti
De apus, de aprilie, de apostol
Luca
Cel care înainte de mine a sculptat
Toate pietrele de mormânt.

Cu zori te-nveşmânt

A făcut Dumnezeu
Prea mulţi copaci
Cu frunze căzătoare
Deasupra noastră…

Pentru noi singuri
E prea puţină fericire
În muguri şi în spini
Abia putem căuta în ea muzica:

O grindină de castane albe
Cade peste deşertul nevegetal
Şi doar noi suntem siguri
Că din ele vor creşte trandafiri…

Trandafirii ar putea avea trei ramuri
Şi florile vor fi rătăcitoare
Într-o seară a lupilor
Doar în zori le vom cunoaşte.

Harta unei comori

Când vei citi acest cuvânt,
Eu, care scriu,
Voi fi bătrân
Şi sper că atunci voi fi chiar tu,
Cel care-ai fost tânăr acum.

Trebuie să spun întâi
Că eu scriu ieri;
Nu azi, nu mâine – ieri.
Doar că pe hartă, m-am gândit,
Să nu mai pun locul
De-ngropare,
Ci doar data
Când a murit comoara.

Hai să-ţi spun un secret:
Comoara nu a murit!
Dar dacă vei citi harta
De la stânga la dreapta
O să creadă că a murit
Şi n-ai s-o mai găseşti.

Dacă vei citi de jos în sus
Vei vedea la baza coloanei
O piatră.
Pe piatră – un greiere;
Pe greiere – un nor;
Pe nor – un căţel;
Pe căţel – un măr.
Şi abia pe măr
Vei găsi mormântul,

Însă numai dacă ai noroc.
Dacă n-ai – mărul nu va fi muşcat
Şi oricât te-ai chinui
Nu-ţi vei da seama
Pe unde se intră

Şi abia acum ajungem
La butoiul de pulbere
Pentru că acum scriu azi
Şi pentru tine e ieri
Şi vrei să ne jucăm
De-a ghicitul. Ascultă:

Ce e-n ochi şi nu e-n ochiu-nchis?
Ce e-n somn şi nu adoarme-n vis?
Ce e-n vis şi nu e în sărut?
Dacă zici “iubirea”, ai pierdut!

– Iubirea! – Ai pierdut!
– Iubirea! – Ai pierdut comoara!
– Iubirea! Am pierdut comoara!
Comoara e pe hartă
Las-o să stea acolo…

Sub clar electric

“Să-ţi fie chipul de cristal
Şi stele-n ziuă treze,
Coboară-ţi cerul val din val.”

Aşa îi zise zeul ei
Când n-au mai fost alături
Şi semnul s-a-mpărţit în trei.

Iar timpul fu de-atunci înalt
Copacul drept, la fel, crescu
Pe luciul mării de bazalt.

Iar apa ei, un verde gând
O înflorea în zori de zi
Precum o umbră, legănând.

Ea îngheţa pe-un vis fugar
Ca o corabie fără steag
Pe-o undă-ntr-un pahar.

Din când în când, prin norii orbi
Se mai vedeau catarge
Din lemn de fluturi şi de corbi.

Doar noaptea, stelele-mbrăcau
Tulpinile-i de rouă
Şi olimpienii ochi priveau…

Şi doar o dată-n lumea sa
Sub bolta ei cea ninsă
O stea se mai năştea.


Fântâna

Câine, eu sunt stăpânul tău
Cel fără de vorbă,
Pe care-l slujeşti fără milă
Până când adoarme, sau moare,
Sau capătă grai.

Eu sunt cavalerul tău, Doamne,
Cel fără de Ierusalim,
Sunt robul tău fără lanţuri.
Decât verigi mi-au mai rămas
Din Cetatea sfântă.

Iubito, eu sunt trandafirul tău
Cel fără de sânge.
Pe petale, pe spini şi pe spini şi pe versuri
Am păstrat doar inimi
Închise în suflete.

Icoană, eu sunt zarea ta
Cea fără de stele căzătoare.
Pe umerii mei de soldat
Nu mai am lumini, le-am dat
Pe toate săracilor.

Lună, eu sunt mormântul tău
Cel fără de cruce…
Sunt Omul din Rai şi tot eu
Sunt Omul de pe Munte.
Atât mi-au mai lăsat…

Legământ

Să-ţi jur – ar fi prea stins acum
Şi să-ţi şoptesc – prea sfânt.
Să te sărut de-adio, sau…
Sau poate doar să fug,
S-aduc din calea mea
Măcar un legământ.

Lăsându-ţi vâsc sub perna ta
Şi aripi în urechi
Să-ţi cânt din clopot printre nori:
“Eu sunt un tânăr veneţian
Din luna lui Prier
A vremurilor vechi.”

În luna Mai, căţeii toţi
Doar în şarade-ţi spun
Povestea zmeului ce-ar vrea
Să-şi lege-un nor de neam pribeag
Pe sufletul lui trist
De beduin nebun.

Şi cănd toţi greierii se duc
Să moară printre stânci
E vremea magilor – să-ţi dea
Inelul frunzelor de-argint
Şi plânsul viselor ce cad
În ochii tăi adânci…

Iar când bătrâni vor fi şi ei,
Vor şti de-un legământ
Şi vor clipi şi vor uita
Că-n vremea zmeilor, să-ţi jur –
Ades era prea stins
Şi să-ţi şoptesc – prea sfânt.

La capătul urmelor

Tigrul, cu sufletul roată,
Pe iarba-nstelată,
Pândeşte să vină
Iubita-i cu pas de felină.

Prin junglă se cheamă suspine,
Pe urme senine;
Şi tigrul aşteaptă
Sărutul din roua mai coaptă.

Din cer se coboară liane;
Şi voci de soprane
Se urcă uşor,
Şi tigrii le-ascultă cu dor.

Tablouri, în ochii de noapte,
Aleargă în şoapte
Pe buze creştine
În somn, celor două feline…

Pustiu e, şi strigăt de iele
Pe cerul cu stele:
– A fost odată,
Un tigru pe iarba culcată!

În marele templu, pe-altare,
În ochiul de zare,
La trup i se-nchină
Iubita cu pas de felină.

Şi noaptea de glasuri se-adună
Pe cer fără lună
Şi cântă odată:
– E tigrul cu blana-nstelată!

Şi marele preot, din munte,
Cu plete cărunte,
Le zise: – în ape,
Să meargă, pe tigru să-ngroape.

Şi vocile toate strigară:
-Noapte de vară!
Unde să poarte
Pe trigrul ce pleacă departe?…

Găseşte-le drumul spre mare!
Tu, preot de soare
Să-i cânte, să-l ducă
Spre prea fermecata nălucă…

Să-l scalde în apă adâncă,
Iubita, pe stâncă,
Descântec să-i cheme,
Pe ochi, talazuri de vreme…